MĂRTURII despre foametea organizată de sovietici în Basarabia: „Sătenii mergeau prin sat ca niște umbre fantomatice. Deseori, se prăbușeau la pământ și rămâneau întinși pe jos. Mai târziu venea cineva din familie să-i ridice. Dacă venea…”

Cum a trecut foametea prin viața dumneavoastră? Ce v-au povestit părinții, bunicii despre foametea din 1946-1947? La aceste întrebări ne răspund oameni de cultură, universitari, personalități ale vieții politice din Republica Moldova

Ana Guțu, ex-deputat în Parlamentul Republcii Moldova, fost secretar de stat la DRRM din Guvernul României: „Rușii rechiziționaseră grânele, caii, vitele, hainele și lucrurile de preț dein casă”

„Despre foametea organizată de sovietici, mai cu seamă – de ruși, din 1946-1947, în copilăria mea mi-au vorbit și bunicii pe linia maternă/paternă, și părinții. Mama era profesoară de limba română, tata – profesor de istorie. Bunicii pe linia paternă, originari din Alexandru Ioan Cuza, Cahul, au supraviețuit foametei organizate, aveau un singur copil, pe tata, erau proprietari de pământ, care a fost rechiziționat de către ruși, cu tot cu roada de cereale. Tata mereu povestea deschis despre anii de foamete, cum umblau copiii cu burțile umflate, cum mâncau un fel de pâine făcută din macuc, amestecată cu ierburi.

Mama își amintea și ne povestea cum rușii rechiziționaseră grânele din gospodărie, caii, vitele, hainele și lucrurile de preț din casă. Erau cinci copii in familie. Rușii ascunseră cerealele în gospodăria străbunicilor, în hambarele din curte, alături de gospodăria bunicilor. Noaptea, mama și frații săi se strecurau în ograda străbunicilor unde se păstrau grânele și prin crăpăturile din scânduri făceau găuri în saci, prin care reușeau să scurgă mici cantități de grâu și porumb. Pe lângă aceasta, bunicul meu reușise să sape în grădină o groapă, în care a coborât cantități salvatoare de carne. Groapa era camuflată și rușii nu au reușit să o găsească. Cei cinci copii, inclusiv mama, au fost salvați de la moarte în perioada foametei organizate.

Deja mai târziu, fiind deputat în Parlamentul Republicii Moldova, în 2010, în calitate de președintă a Delegației Republicii Moldova la APCE, am contribuit cu informație documentară la întocmirea raportului și Rezoluției Adunării Parlamentare a Consiliului Europei pe subiectul genocidului prin holodomor în Ucraina. Astfel, în unul din punctele Rezoluției, APCE condamnă foametea organizată de regimul sovietic comunist în fosta Basarabie (1946 - 1947) și în fosta RASSM (1933), genocid în rezultatul căruia au fost omorâți prin înfometare circa 300 000 de oameni.

Din păcate, memoria istorică în Republica Moldova nu este promovată și nici apreciată la justa valoare. Sunt necesare politici de stat pentru a obține o conștientizare generalizată a tuturor atrocităților comise de regimul comunist genocidar pe actualul teritoriu al Republicii Moldova”.

Ghenadie Ciobanu, compozitor, ex-Ministru al Culturii: „Muzicienii de la sate cântau pentru porumb, rădăcini, ierburi”

„Din ceea ce am dedus deja fiind om tânăr și, mai târziu, întâlnind în decursul vieții mai mulți oameni care mi-au mărturisit lucruri interesante despre bunicul meu Petru și familia lui, aș putea face concluzia că el, bunicul, precum și cinci frați ai săi și-au salvat de foamete familiile lor și ale apropiaților, rudelor și ale unor vecini nu doar prin munci grele – toți cei cinci frați erau foarte voinici și știau să muncească –, dar și prin meseria de muzicieni.

Chiar și în acea perioada neagră a istoriei aveau loc unele ritualuri de la care muzica nu lipsea. Unul din cei care mi-au vorbit despre această perioadă a fost celebrul muzician, clarinetistul și cimpoieșul din ansamblul „Fluieraș”, regretatul Alexei Botoșanu. Într-o perioadă dificilă din viața lui de adolescent, acesta a trăit în casa bunelului meu pentru a supraviețui, fiind îndrumat și în muzică. Alexei Botoșanu mi-a povestit că bunicul, împreună cu alți muzicieni, cântau, când erau invitați și la crâșme, atât în nordul Moldovei, cât și în localitățile din regiunile Cernăuți și Vinița, precum și la Kelmenți, Șargorod, preponderent populate de familii evreiești care erau mai înstărite. În acele vremuri întunecate, muzicienii cântau pentru puținul de alimente: porumb, rădăcini, ierburi, pe care le aduceau acasă și le împărțeau la familiile lor. Tatăl, fiind om tânăr, mergea cu bunicul în acea perioadă.

Am întâlnit, apoi, oameni, rude care își aminteau cu recunoștință despre bunicul. Și muzicienii edinețeni vorbeau în momentele de amintire și reculegere despre această binefacere. Foarte puțin despre aceasta se vorbea, însă, în familie. Doar o dată, fiind întrebat de mine, tatăl mi-a confirmat că oamenii vin să-l mulțumească pe bunicul, pentru că au fost ajutați de el. Bunicul nu a vorbit cu mine despre aceasta și observam că nu îi plăceau aminitirile triste despre ce a avut de îndurat în viață. Dar el a avut de îndurat mai multe, inclusiv deportarea familiei fiicei sale Nina Morcov (care a devenit în exil Marcov) mai întâi în Siberia, apoi în localitatea Sovhoz Djambul, Lebeajeskii raion, Pavlodarskaia oblasti, iar a doua fiică, Elena, sora geamănă a Ninei, a mers cu ea benevol la locul deportării. În urma acestor evenimente tragice, bunica a decedat de inimă la vârsta de 52 de ani...”.

Ion Sapdaru, regizor, actor, Iași: „Satul meu rămăsese fără câini”

„Mama mea, Alexandra Cibotaru, s-a născut în satul Izbești, raionul/ județul Criuleni. Când a început dezastrul cu foametea din 1947, avea 9 ani și ține minte foarte bine ce s-a întâmplat în vremea aceea. Meniul țăranilor era groaznic. Măduva bețelor de floarea-soarelui, semințe de mălai, buruiene fierte, coji de cartofi, diferite rădăcini mai mult sau mai puțin comestibile, toate acestea erau la masa familiei Cibotaru, cea care înainte de 1940 avea 10 hectare de pământ și recolta tone de cereale.

Abia când am crescut mama ne-a povestit adevărata față a tragediei foametei. Sătenii, spunea ea, mergeau prin sat ca niște umbre fantomatice, cu priviri sălbatice, pierdute. Deseori, oameni se prăbușeau la pământ și rămâneau întinși pe jos fără a fi ajutați să se ridice. Mai târziu venea cineva din familie să-i ridice. Dacă venea…

Mi-a povestit, mult mai târziu, despre o fetiță din vecini, blondă și cu ochi albaștri, care la un moment dat a disparut… Dar niciodată mama n-a vrut să creadă că ar fi putut să se întâmple ceea ce probabil s-a întâmplat. Vecinii le-au spus că au dus-o la Chișinău la niște rude mai bogate. Însă mama îmi spunea că nu aveau nicio rudă la Chișinău…

Dar cel mai impresionant detaliu din povestirile mamei a fost cel cu câinii. La un moment dat, au disparut toți câinii din sat. Spunea că nu se mai auzea niciun lătrat de câine în tot satul. Zicea că, dacă în fapt de noapte ar fi trecut cineva prin imprejurimi, nu și-ar fi dat seama că e o așezare de oameni acolo…”.