Mamă cu 11 copii, la pușcărie

Captivitate // „După 23 de ani de căsnicie, o femeie cu 11 copii își înjunghie soțul, nemaiputând îndura bătăile și suferințele produse de acesta. Acum, plătește cu 15 ani privațiune de libertate”

Într-o secundă, viața Verei a luat-o pe un alt drum. Traseul a condus-o pe o mamă a 11 copii la pușcărie. Totul a pornit de la o ceartă cu soțul, care a costat-o mai apoi 15 ani de închisoare. Însă, deși este după gratii și viața ei nu are nicio culoare, cei care îi dau putere să meargă înainte și o încurajează ori de câte ori o vizitează sunt copiii.

De la aniversare, la pușcărie

Căldura toridă a verii se anunța de dimineață. Vera, împreună cu cei 11 copii, s-au gândit că este o zi perfectă pentru a sărbători ziua fiicei sale, Doina, pe marginea unui lac din capitală. Mâncare nu era nevoie să pregătească, deoarece cu două zile în urmă fusese nunta uneia dintre fete. Repede, au vârât în sacoșe merindele și au plecat la iaz. „A fost o zi nemaipomenită. Împreună cu copiii ne-am distrat și am sărbătorit din plin ziua fetei”, povestește femeia. Mărunțică și plină de energie, nici nu pricepi că în părul vopsit castaniu se ascund 52 de ani.

Seara, când s-au întors acasă, în bucătărie o aștepta fostul soț, de care divorțase cu puțin timp în urmă. Acesta, cu un frate al femeii, serveau alcool în cinstea proaspetei căsătorii. „Mi-am culcat copiii cei mai mici, restul s-au dus care pe la casele lor, care prin ogradă. Soțul meu a început să mă certe și să-mi spună vorbe urâte. Am încercat să-l liniștesc, dar scandalul degenera. Nici eu nu tăceam”, spune femeia.

Căsătorie de 23 ani soldată cu omor

Istovită de bătăile soțului, pe care le-a îndurat timp de 23 ani, pe deasupra și infidelități, umilire și batjocură, femeia a luat cuțitul și l-a înjunghiat pe bărbat. „Mă irita nespus. Nu mai puteam să-l suport. Am luat cuțitul cu gândul să-l sperii și să plece din casa mea, însă nu mi-am dat seama că timp de o secundă viața ți se poate schimba. Soțul meu a căzut jos, leșinat”, își amintește Vera.

Abia când l-a văzut întins pe dușumea, iar cuțitul plin de sânge în mână, femeia a înțeles că a săvârșit un omor. Timp de câteva minute a rămas înmărmurită, cu ochii rătăciți și părul vâlvoi, căutând să înțeleagă dacă e adevărat ce i se întâmplă. „Nu mi-am ascuns crima. Am sunat la concubinul meu și i-am spus ce am săvârșit. El a venit să-mi fie alături. M-a ajutat să-l ridic pe pat. Am chemat salvarea, poliția. Soțul meu a decedat a doua zi, iar eu și partenerul meu am fost acuzați de omor”, își amintește Vera.

Povestea de dragoste dintre Vera și soțul ei a început cu „ne-am văzut, ne-am plăcut și ce ne-a mai rămas de făcut - ne-am căsătorit”. Însă, jurămintele date în fața preotului s-au transformat, peste ani, în blesteme, înjurături și pumni. „Soțul meu a luptat în războiul din Afganistan. După ce s-a întors din misiune, era foarte schimbat. Nervos, trântea, trebuia să stau lângă el ca un soldat și să-i îndeplinesc ordinele. Era dificil. La înmormântare nici nu am vrut să mă duc, chiar dacă atunci când mă întorceam de la tribunal cortegiul era la colțul blocului, nu am dorit să mă apropii. Suferisem prea mult din cauza lui, iar acum plătesc cu închisoarea”, conchide aceasta.

11 copii, fără mamă și fără tată

Din ziua neagră care i-a marcat viața, cei 11 copii nu au uitat nicio clipă de mama lor. Deși le-a fost dificil să treacă peste cele două pierderi, tata - în lumea de dincolo, iar mama - după gratii, odraslele femeii au găsit putere, iertare și înțelepciune să aibă grijă atât de ei, cât și de Vera. „Nu m-au acuzat niciodată pentru ce am făcut. Atunci când am ore de primire, ei vin să mă viziteze. Îmi aduc haine, mâncare, tot de ce am nevoie. Vin și nepoțeii. Am șapte. Apoi, mai sunt și vizitele lungi, care oarecum îmi mai alină durerea”, relatează ea.

Cel mai important pentru femeie e că niciun copil nu a fost trimis la orfelinat. Cei care sunt căsătoriți au grijă de frații mai mici. „Se rânduiesc. Fiecare dintre cei căsătoriți are grijă câte două luni de cei mai mici. Am cinci mititei la școală. Niciunul nu umblă murdar sau să facă probleme. Toți învață sau lucrează. Mă bucur că am așa copii. Nici nu m-am așteptat ca să fie atât de responsabili”, recunoaște condamnata.

Încă 10 ani de pedeapsă

Amintirile sunt cele care îi îndulcesc timpul până când copiii vin la următoarea întrevedere. Albumul cu fotografii este cartea de căpătâi a femeii. „Am poze cu toți. Mă uit la ele de câteva ori pe zi. Apoi, îl închid, odată cu el și ochii înainte de culcare. Ciudat. Ei acolo și eu aici, de parcă ne despart nouă mări și nouă țări. Nu m-am așteptat niciodată să ajung în temniță. În fiecare seară îi adunam în jurul meu și le spuneam să fie cuminți, ca să nu ajung zile să umblu cu torba pe la poarta pușcăriei. Și-acum... Ei îmi spun mie că eu sunt cea care am ajuns la închisoare”, un zâmbet amar se așterne pe chipul Verei.

Femeia mai are pe cineva drag, care îi alină durerea - concubinul. „Chiar ieri am primit de la el o scrisoare. Să fi știut că va nimeri și el în aceeași mizerie, nu l-aș fi chemat niciodată în seara aceea să-mi fie alături. Avem amândoi de ispășit câte 15 ani, dintre care cinci i-am petrecut deja la răcoare”, spune ea.

Acum, Vera speră ca va fi amnistiată. „Poate e mare Cel de Sus și sper să mă elibereze. Cu toate că nu se prevede nimic, dar nu am încotro și o să sper. Băiatul cel mai mic, după ce m-au închis, a suferit un șoc puternic și are probleme cu memoria. Cine ar putea să-l îngrijească mai bine decât mine? Mi-i tare dor de ei”, își încheie femeia povestea plângând.