MAMA: „Am învinuit-o, în adâncul su­fle­tului, şi uneori chiar făţiş, că e altfel decât alte mame care iubesc necondiţionat”

Am învinuit-o, în adâncul su­fle­tului, şi uneori chiar făţiş, că e altfel decât alte mame care iubesc necondiţionat. Mereu mi s-a părut că ea nu mă poate accepta oricum. Că nu mă poate iubi pe mine cea care sunt, ci doar un vis din inima şi din mintea ei, prea frumos ca eu să-l pot atinge. La început, când eram mică, aveam impresia că mă compară cu alţi copii. Şi că ceilalţi ies întotdeauna mai bine în competiţia asta a aştep­tărilor sale.

Prinţesa mării

Dintotdeauna mi-o amintesc pe mama frumoasă, elegantă şi zâmbitoare. Şi prietenoasă cu toţi din jur. Un rai de surâsuri, de acceptare şi bunăvoinţă. Pen­tru mine, în schimb, parcă avea mereu pusă deoparte o încruntare, atunci când greşeam. Şi, în ochii ei, eu greşeam din plin! Nicio rochiţă nu stătea dreaptă pe mine, pentru că îmi plăcea să alerg şi să mă caţăr prin copaci; nicio apariţie în lume, adică în vizită sau în mijlocul musafirilor care veneau zilnic la noi, nu era cum s-ar fi cuvenit. C-un picior pus în uşă, stăteam gata să mă furişez în altă cameră sau s-o zbughesc la joacă.

Pe mama o deranja atitudinea mea antisocială, cum o numea. Şi simţeam dezaprobarea ei, dincolo de toate gesturile sale de gazdă bună, ce nu lăsau să tră­deze nimic din tensiunile dintre noi. Ea era o doam­nă, iar eu nu-i semănam deloc. Urâcioasă şi sin­guratică, eram în largul meu numai când nu aveam prin preajmă oameni mari. Îi găseam plic­tisitori şi foarte bine înfipţi în realitate şi mă deranja felul lor strident şi fals de a mă băga în seamă, mitraliindu-mă cu întrebări pe care le consideram stupide, la care nu aveam niciodată răspuns: „Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?”; „Ce-ţi place mai mult la şcoală?”.

Iar eu stăteam cu capul în pământ, frecându-mi mâinile ca să um­plu tăcerea. Găsea mama întotdeauna ceva să spună în locul meu, ca să salveze situaţia. Iar mie mi se pă­rea că fiecare replică purta în ton un reproş la adre­sa muţeniei şi sălbăticiei mele.

Îmi amintesc în­să un episod în care i-am dat mamei, poate pentru pri­ma dată, dreptate. La mare, cu toată familia, ne aşezaserăm la masă, la un restaurant. Eu, în şlapi, cu un maieu şifonat, tras în grabă pe mine, şi pan­ta­loni scurţi. Cocoţată pe scaunul înalt, vedeam toată te­rasa ca-n palmă. Şi atunci şi-a făcut apariţia, îm­preună cu părinţii ei, o fetiţă cam de vârsta mea, cu un mers sigur, înţepat, şi-o atitudine de domniţă în­văţată să poruncească, c-un păr lung până la mijloc, bogat şi pieptănat ca-n reviste, într-o rochiţă apre­tată, albă, cu volane, şi cu pantofi de lac. Pă­şea fără să se uite-n stânga sau în dreap­ta şi toate privirile se întorceau spre ea. M-am uitat pe furiş la maieul meu boţit, mi-am ascuns în şlapi degetele de la picioare, murdare de nisip, şi mi-am netezit, pe furiş, părul ciufulit şi plin de sarea mării. M-am făcut mică în scaunul meu şi mă simţeam neîngrijită şi neîn­sem­nată. Şi tare mi-am dorit în clipa aceea s-o fi ascultat pe mama şi să mă fi îm­brăcat frumos. Cred că atunci a fost prima mea imagine despre frumuseţe şi prima dată când m-am întrebat dacă eu sunt drăguţă, aşa, ca fetiţa aceea mândră, atât de conştientă de farmecul ei. Şi tot acela a fost momentul în care am început s-o privesc altfel pe mama.

Linguriţa de şerbet

Aşa e mama. Când mă ridică pe un piedestal, când mă face să mă simt mică-mică. Sau, cel puţin aşa mi s-a părut mereu. Dacă mă gândesc mai bine, n-am cunoscut un om mai echilibrat decât ea. De când o ştiu, n-ar fi atins cu o vorbă pe nimeni. Şi nici n-ar fi cerut ceva pentru ea. Modestă şi discretă, ar fi intrat în pământ dacă o privea prea mult cineva şi nu-i plăceau laudele de niciun fel. Steluţa, aşa cum îi spune toată lumea şi chiar şi eu, a avut mereu o viaţă atât de simplă şi cuminte, încât ai fi zis că menirea ei era să arate că perfecţiunea există cu adevărat.

Iar asta, pe noi, cei din familie, ne cam enerva. Şi cred că am pedepsit-o prea aspru pentru echilibrul şi seninătatea sa. Mi-o amintesc cum îşi servea musafirii cu cafea din ceşcuţe de porţelan sau cu şerbet roz, de zmeură, pus în pahare abu­rinde, ţinute la gheaţă, în care se scufundau linguriţe cu coadă suplă şi lungă. Ajunsesem să urăsc şer­be­tul acela, pentru că ve­deam bunăvoinţa mamei faţă de oaspeţi ca pe o ali­anţă încheiată cu ei îm­potriva mea. Pentru că, în timpul vizitelor lungi, nu mai avea timp pentru mine şi, cu egoismul copilului răs­făţat, mă simţeam, în momentele acelea, ne­bă­gată în seamă.

Fiindcă mă obişnuisem ca mama să fie mereu drepţi când aveam nevoie de ea. Şi chiar când nu aveam. Îmi aducea, di­mineaţa, mâncarea la pat pe tavă, mă încuraja când eram nesigură în faţa vreunei încercări, mă consola de fiecare dată când lucrurile nu mergeau cum m-aş fi aşteptat. De parcă întreg stoicismul din lume se adunase în ea şi-o ajuta să nu se abată niciun mi­limetru de la calea iubirii şi devotamentului pentru noi toţi.

Dragostea aceasta nemăsurată avea însă şi un revers. Cu toată dăruirea ei uriaşă, mama nu suporta să fim mai prejos decât credea ea că puteam fi. Însă nu ne-o spunea cu vorbe, care ar fi durut mai puţin, ci ne-o arăta din priviri, care ni se înfigeau până-n inimă şi cu care nu ne puteam război. Şi ce voia mama de la noi, până la urmă?

Să fim mai civilizaţi şi mai buni. Adică eu, mai sociabilă, tata, mai puţin zeflemitor cu oamenii din jur, iar bunica, mai puţin cicălitoare. Iar noi o pedepseam cu rău­tăţi. Doamna perfectă sau prinţesa erau ape­lativele cu care încercam s-o rănim. Însă pe ea nu faptul că-i iro­­nizam nobleţea şi curăţenia sufletului o durea cel mai mult, ci că nu făceam nimic să fim mai senini şi mai blânzi. Dar tăcea şi aştepta să devenim mai în­ţe­lepţi.

Mama cea bună şi rea la toate

Aş putea spune că tinereţea mamei s-a împărţit între noi, familia ei, şi copiii de la şcoală, pe când era profesoară de franceză, în comunism. A prins vremuri grele, pentru că în Olt, pe-atunci, venea mereu în controale la clasă Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu. Îi umilea pe dascăli în faţa elevilor, dar nimeni nu îndrăznea să mişte în faţa ei, de teamă să nu le facă rău colegilor cu funcţii mai mari, care ar fi trebuit să plătească pentru ne­su­punerea lor. Mi-o amintesc pe mama, în vre­mu­rile acelea îndepărtate, cum venea acasă după ins­pecţiile Tovarăşei. Vlăguită, stoarsă de orice bucu­rie, dar cu acelaşi zâmbet cald când ne îmbrăţişa pe mine şi pe fratele meu. Ne aducea mâncarea în ca­meră, ne întreba cum a fost ziua noastră şi ne as­culta povestind. Apoi se aşeza cu noi, la lumina lămpii, să ne ajute la teme, în timp ce bunica bodogănea prin bucătărie, că ne-a dat nas şi nu mai putem face nicio mişcare fără să stea după noi. Pe vremea aceea, bunica era încă în putere şi se simţea stăpâna casei. Însă, mulţi ani mai târziu, când a căzut la pat, cu vocea stinsă de boală şi bătrâneţe, o ruga, tremurat, pe mama, să n-o lase singură. Iar Steluţa îi ducea şi ei mâncarea cu tava la pat, îi dădea pastilele, îi chema ba doctorul, ba preotul la căpătâi, după cum se schimba starea bunicii. Şi chiar renunţase la toată viaţa ei, ca să-i fie cât mai aproape şi s-o ajute la fiecare pas. Dar nici aşa nu era destul şi nu era bine. Şi, până a murit, bunica a avut mereu impresia că mama ar trebui să facă mai mult. Pentru că mama n-a ştiut niciodată şi n-a învăţat nici până în ziua de azi să spună Nu, atunci când cineva are ne­vo­ie de ea.

Când ajungem pe-aca­să, se trezeşte dimineaţa devre­me, pregăteşte micul dejun şi cafeaua pentru toţi, se-ngrijeşte să ieşim pe uşă cu dreptul când avem ceva important de făcut, ne susţine să ne împlinim visurile, ne ascultă toate poveştile şi ne ştie vieţile pe de rost. Dar noi în­că ne mai supărăm pe ea uneori. Ba ni se pare că e prea drăguţă cu străinii şi severă cu noi. Ba îi re­proşăm că nu ne acceptă de­fec­tele şi ne cere să fim perfecţi. Dar mama zâmbeşte şi tace şi aşteaptă de-o viaţă să-i oferim ce pretindem de la ea: s-o acceptăm pe de-a-ntregul, aşa cum este.

Iar asta s-a întâmplat abia după ce am devenit mamă, la rândul meu. Atunci am privit-o pe Steluţa cu alţi ochi. Atunci am realizat că, la fel ca mine, nu face altceva decât să repete greşelile tuturor ma­me­lor din lume. Să iubească prea mult, să ocro­tească prea mult, să aibă aşteptări prea mari şi prea frumoase de la copilul ei. Dar, pentru păcatul de a iu­bi şi spera prea mult, viaţa nu pedepseşte, ci dă­ruieşte cea mai râvnită răsplată: preschimbă visul îndrăzneţ din inima mamei în destinul copilului ei.

Sursa: uti24.ro