Editorial // D’ale inimii, urgent

Antidot

Săptămâna aceasta ar fi trebuit să ajung la o înmormântare. Nu am ajuns însă - prea pentru „ieri, dar mai bine alaltăieri” erau urgențele zilei de marți și… Nu vi s-a întâmplat? Nu cred. Ba chiar sunt convinsă că, la fel ca mine, ați căutat și ați și găsit justificările necesare care să vă permită să vă concentrați pe urgențe.

Aș putea să mă lansez în meditații pe tema ce este și ce nu este important în viața noastră, ce e cu adevărat urgent și ce e doar iluzie. Dar e plină lumea și internetul de cărți și fraze „deștepte” la tema asta, iar omul oricum e o ființă perversă și lecția despre adevărurile simple nu le însușește decât atunci când e afectat la modul direct. Când urgența „cedează” în fața unor drame personale. „Lecția despre noi se învață cel mai greu, ne intră cel mai dificil în cap și ne este cea mai neclară”, mărturisește pe blogul său Mihaela Rădulescu (http://22foryou.co/mihaela/out-of-my-world/lectia-despre-noi), jurnalista care de ani buni caută niște răspunsuri la lucruri simple și căreia nu pot să nu-i dau dreptate nu doar pentru că o admir…

...Nimic nu mai e urgent când primești un telefon în care cel mai apropiat om din viața ta îți spune că a fost la un pas de „dincolo”, pentru că mai nu i-a cedat inima. O inimă pe care te-ai obișnuit, dintr-un soi de comoditate îmbinată cu egoism de copil, să o crezi puternică și sănătoasă. Și-i mulțumești lui Dumnezeu că te-a sunat acest om, nu o rudă sau un prieten. Dacă te-a sunat el, înseamnă că inima-i rezistă!

Și nimic n-ar trebui să mai fie urgent când un alt om foarte apropiat îți spune că nu se simte prea bine. Doar că… îți zici că și el e puternic - așa te-a obișnuit, nu?! -, drept care îi faci rapid un rechizitoriu al medicamentelor din comoda din dormitor, spunându-i rapid (din puținele cunoștințe medicale pe care le deții) ce pastile să  administreze. Apoi îți promiți că vei merge să-l vizitezi cât mai curând și… revii la urgențe. Cu sentimentul inerent de vină, dar și că „ai făcut ce era posibil acum”…

…În această săptămână ar fi trebuit să ajung la înmormântarea profesorului Alexei Grigore, cel care, timp de câteva decenii, a condus Școala medie din satul Jora de Jos, Orhei. O școală sătească obișnuită și pe alocuri demodată - construcția clădirii noi s-a încheiat odată cu încheierea vechii epoci, dar care, sunt convinsă, m-a ajutat să fiu ceea ce sunt. Știu că avem, cu toții, tendința de a idealiza trecutul. Dar tocmai grație profesorilor mei, inclusiv grație domnului Director, nu-mi este rușine să spun că sunt de la Jora, atunci când sunt întrebată care dintre școlile „de elită” chișinăuene am absolvit. Așa cum nu le e rușine să recunoască acest lucru copiilor lui Alexei și Vera Grigore - Vsevolod, care ne-a reprezentat țara la Organizația Națiunile Unite; Stela, care este medic în Italia; Silvia, care ne cântă și ne încântă.

Știu că printr-un text nu-ți poți justifica absența. Dar considerați că acesta e tributul adus de mine memoriei tatălui vostru - și a tuturor dascălilor noștri care „au fost”.

Prietenii tăi merită să știe ASTA!