De ce apar ticurile și ce spun despre tine. În unele situații e necesară vizita la neurolog

De ce apar ticurile. Clipitul des, legănatul sau rosul unghiilor sunt gesturi pe care anumite persoane le fac pentru a reduce stările de anxietate

,,Apariţia ticurilor este strâns legată de trăirea unei stări tensionante, deranjante, inconfortabile sau dificile din punct de vedere emoţional. Ticurile funcţionează asşadar ca un fel de “autohipnoză” pentru evadarea dintr-o realitate inconfortabilă. Ticurile devin mai intense la stres şi scad în intensitate când persoana se relaxează, iar în timpul somnului dispar complet”, explică psihoterapeutul Monica Dinulescu.

De câte feluri sunt ticurile?

Potrivit psihoterapeutului, ticurile reprezintă contracţii rapide, repetate, involuntare ale unui grup muscular, rezultând o mişcare sau un sunet. Majoritatea ticurilor sunt uşoare, foarte rare, greu de perceput, însă în unele cazuri pot fi frecvente şi destul de severe. Ticurile pot fi parţial controlate pe o perioadă destul de scurtă de timp, când persoana în cauză depune eforturi mari să le stăpânească. Mai târziu, ticurile reapar şi vor fi mai intense în încercarea de compensare.

Există trei tipuri de ticuri:

– Ticuri motorii: se numesc astfel pentru că implică mişcări ale corpului

– Ticuri verbale: se manifestă prin sunete sau cuvinte

– Ticuri complexe: combină secvenţe complicate de ticuri verbale dar şi motorii

„Printre cele mai întâlnite ticuri motorii şi verbale putem enumera: clipitul des, flexarea şi trosnirea degetelor, dresul continuu al vocii, legănatul, gesticulatul excesiv, rosul unghiilor sau muşcatul buzelor, plescăituri ale limbii, mirositul obiectelor, respiraţia profundă pe nas, repetarea frazelor sau a anumitor cuvinte” adaugă Monica Dinulescu.

De ce apar ticurile?

Ticurile se manifestă la 20% dintre copiii între 5-10 ani, şi la 10% dintre adulti, însă cauzele sunt necunoscute, deşi cercetările sugerează că acestea ar fi de natură (ceea ce înseamnă că ar exista predispoziţii către acestea) sau legate de dezechilibre chimice existente la nivelul creierului.

„Trebuie să ţinem cont de faptul că ticurile nu conduc la apariţia unor probleme de sănătate, dar pot varia în intensitate şi pot fi agravate de tensiune arteriale, oboseala, boala, traumatisme craniene recente sau de starea de excitatie. Se pare că lipsa somnului şi stresul constant joacă un rol important în apariţia acestora”, explică psihoterapeutul care atrage atenţia că în cazul copiilor ticurile pot fi provocate de afecţiuni aşe urechii, ochilor sau din sfera ORL.
De aceea, dacă copilul tău îşi duce prea des mâna la urechi sau la ochi, chiar dacă ţie ţi se pare că el este sănătos, nu ar strica să te adresezi unui medic pentru a vedea dacă nu există o altă explicaţie a acestor manifestări.

În cazul adolescenţilor ticurile pot fi semul apartenenţei la un grup. Aranjarea bretonului prin mişcările ritmice ale capului, gesturile preluate de la ceilalţi cât şi anumite cuvinte folosite foarte des, se pot transforma cu timpul în ticuri.

Sindromul Tourette- forma cea mai severă de ticuri

Primul om de ştiinţă care s-a ocupat serios de problema ticurilor a fost neurologul francez Gilles de la Tourette (1857 – 1904). El a publicat, în 1885, nouă descrieri de cazuri de pacienţi atinşi de o tulburare caracterizată prin mişcări involuntare, hiperexcitabilitate şi comportament verbal involuntar centrat pe înjurături sau limbaj obscen (sau, aşa cum este denumit ştiinţific, coprolalie). Forma cea mai severă de ticuri poartă astăzi numele neurologului francez – sindromul Gilles de la Tourette. Acesta a descris, în linii mari, un tablou clinic care şi-a păstrat valabilitatea până în ziua de astăzi – debutul in copilarie, posibila cauza ereditară şi distincţia între ticuri şi alte mişcări anormale.

Debutul sindromului Tourette, pe care medicii îl consideră cea mai gravă şi mai complexă manifestare a ticurilor are loc pe la şapte-zece ani. Afecţiunea se pare că apare mai des la copiii ale căror mame au fumat, sau au consumat alcool sau au fost stresate în timpul sarcinii.

Cum tratam ticurile?

,,O persoană cu ticuri nervoase nu trebuie certată, ridiculizată, pentru că problemele se pot agrava. Cei care au ticuri nu sunt mai puţin inteligenţi şi nici altfel decât ceilalti. În cazul copiilor, recompensele şi pedepsele nu au efect, pentru ca ei nici macar nu percep ticul ca pe o problema”, spune psihoterapeutul Monica Burcea care recomandă trei tipuri de tratament:

Psihoterapia este eficientă deoarece ajută la descoperirea cauzelor care au condus la declanşarea ticurilor.Aici poate fi vorba de anxietate,stres, agorofobie (teama de spaţii deschise), sau orice altă cauză de natură psihologică. Strategia este eficientă deoarece creşte gradul de conştientizare a situaţiilor pe care le declanşează. Persoanele anxioase prezintă mai des decât celelalte diferite ticuri, iar tratarea anxietăţii reprezintă şi soluţia pentru eliminarea lor.

Automonitorizarea: persoana înregistrează în scris cât mai multe dintre momentele în care prezintă ticuri. Prin conştientizarea comportamentului poate scădea frecvenţa acestora şi acest lucru este valabil în special la copii. Tehnica distragerii atenţiei îi poate ajuta să reziste necesităţii senzoriale şi să capete un anumit control asupra impulsurilor comportamentale.

Relaxarea şi diminuarea stresului: Exercitiile fiyicem, yoga şi meditaţia pot fi de folos pentru diminuarea stresului care poate agrava ticurile. Frecvent, acestea dispar într-un mediu caracterizat prin suport, susţinere, în care condiţia celui afectat este înţeleasă.

În cazurile severe este recomandată şi vizita la un neurolog care poate alege să prescrie un tratament medicamentos.