COMENTARIU // Igor Munteanu, directorul IDIS „Viitorul”, despre decizia „istorică” a CC: „Și deciziile marilor curți se discută într-un stat democratic”
DEUS ET MACHINA sau despre jocurile pentru tron
Este un truism să repetăm că deciziile Curții Constituționale nu se discută, ci se execută. Și, totuși, atunci când deciziile singurului organism de jurisdicție constituțională afectează profund procesul politic, ar trebui să ne punem întrebări asupra măsurii în care deciziile acesteia sunt conforme scopului reclamat.
Instituțiile, ca și indivizii, manifestă adeseori trăsături ce aparțin persoanelor prin care aceste instituții acționează, la bine și la rău. Mai ales la rău. Se pare că și Curtea Constituțională are în această perioadă agitată politic un exces de endorfină, ceea ce o face să acționeze altfel decât ar fi putut s-o facă în alte condiții. Și asta este o problemă.
Este bine că, din 9 februarie a.c., CC a recunoscut dreptul cetățenilor de a depune petiții de neconstituționalitate ca măsură de extindere a garanțiilor de protejare a cetățenilor la un proces echitabil și drept, în spiritual Constituției R. Moldova. Este evident că, în acest fel, înalta Curte se aliniază practicii europene de extindere a numărului de subiecți cu drept de acces („actio popularis”), întărindu-și statutul și atribuțiile sale în percepția publicului.
Salutar este și faptul că această cale de acces este deschisă și autorităților locale, care și-au dorit acest drept și l-au solicitat repetat în trecut. Rămâne de văzut dacă intențiile nobile ale CC nu vor fi umbrite de numărul excesiv de mare de sesizări din partea cetățenilor, care ar putea paraliza capacitatea sa instituțională de a le da curs – un risc cu care se confruntă și alte curți constituționale în spațiul european.
Mai complicat e să descifrăm însă resorturile intervenției recente ale Curții Constituționale pe tema reformei regimului politic din anul 2000, o reformă care, în ciuda imperfecțiunilor sale, a fost votată și susținută la vremea sa de o majoritate constituțională în Parlamentul R. Moldova. Acel vot constituțional în folosul unui model parlamentar-hibrid atribuie deciziei de atunci o putere pe care doar parlamentele o dețin în mod plenar, ca putere legitimă a poporului suveran. Anularea legii No.1115-XIV cu privire la amendarea Constituției RM (6.07.2000) se încadrează în aceeași paradigmă „afirmativă” a CC de a-și extinde puterile jurisdicționale, dar cu riscul unor colizii majore de competență cu puterile atribuite depozitarului suveranității naționale, nimeni altul decât Parlamentul R. Moldova.
Să le luăm pe rând. Prin hotărârea sa, Curtea Constituțională a R. Moldova declară nulă decizia Legislativului de schimbare a modului de alegere a șefului statului, invocând un viciu de procedură. Găselnița identificată de Curte ține de absența unui aviz repetat din partea CC asupra amendamentelor incluse de Parlament în lectura a doua a proiectului de lege, insistând asupra obligativității sale, ca parte intrinsecă a legiferării cu caracter constituțional. Formal, CC invocă sesizarea deputaților PLDM, adăugând la probele acestora și alte fapte, contondente în opinia sa, drept care, „prin intevenția sa din 2000 în conținutul articolului 78 al Constituției, Parlamentul a creat o situație de impas politic și instituțional, un cerc vicios de alegeri și dizolvări succesive, prin care s-a rupt unitatea constituțională”. Astfel, redacția art.78, conceput ca mecanism constituțional excepțional, a provocat, în opinia CC, trei (3) scrutine parlamentare anticipate, dintre care două în perioada 2009-2010, pe parcursul căreia Parlamentul a eșuat să aleagă șeful statului de patru ori la rând. Curtea Constituțională consideră drept eșec și numeroasele sesizări de control constituțional, dar și alte tentative de revizuire a acestui articol, care rămâne o sursă de blocaj constituțional.
Desigur, statistica invocată de CC este plauzibilă și puțini sunt cei care s-ar aventura să conteste existența acestui blocaj, legat de numărul de 3/5 de deputați, cerut la alegerea președintelui, precum și colizia generată de imposibilitatea dizolvării Parlamentului în ultimele 6 luni de mandat al președintelui. Și, cu toate acestea, notăm că argumentul CC nu este imbatabil și nu se sprijină pe evidențe solide.
În primul rând, absența oricăror blocaje constituționale în perioada 2001-2009, în care președintele V. Voronin a deținut consecutiv două mandate pline, arată că lacuna reală abordată de Înalta Curte nu ține de mecanismul constituțional invocat per se în hotărârea sa din 4 martie 2016 (art.78), ci se leagă în temei de structura puterii politice, ca emanație a conflictelor ori cooperării între partidele cu reprezentare legislativă. Lipsa de unitate în sânul coaliției de guvernare (AIE1, AIE2, AIE3), fragmentarea excesivă și, adeseori, slaba competență în gestionarea intereselor rivale în cadrul aceleiași coaliții a alimentat adevăratele surse de blocaj constituțional și nu atât pragul constituțional „imposibil de atins”.
Ar fi o iluzie periculoasă să se creadă că revenirea la textul constituțional anterior anului 2000 va genera, de acum înainte, o garanție sigură contra blocajelor constituționale. Să nu se uite că regimul parlamentar, adoptat de Parlamentul R. Moldova în 2000 a apărut pe agenda politică ca răspuns la inițiativa președintelui P. Lucinschi de a-și spori atribuțiile prezidențiale după modelul verticalei puterii în stat, copiată după modelul rusesc de guvernare, iar un altfel de blocaj ar putea reveni cu ușurință în viața politică de la Chișinău, ca efect neanticipat al recentei hotărâri ale Curții Constituționale.
Ar fi util, totodată, să ne întrebăm dacă, prin această decizie, Înalta Curte nu se împușcă în propriul picior, ca să folosim o expresie anglo-saxonă, punând la îndoială și semănând dubii asupra legalității propriilor decizii de recunoaștere a președinților R. Moldova din ultimii 16 ani: Voronin (2001-2009), Timofti (2013-2016) și ad-interimatul Ghimpu (2010-2013)? Servește cumva acest efect încrederii în statul de drept din R. Moldova și poate oare crea mai multă loialitate constituțională, în condițiile în care numeroase alte legi organice ar putea fi contestate pe baza precedentului pe care-l creează în acest fel Înalta Curte? Mă îndoiesc.
Invocarea unui viciu de procedură al legii No.1115-XIV din 5 iulie 2000 pare să fie asemănătoare cu tentația de a nu recunoaște victoriile lui Ștefan cel Mare, pe motiv că nu s-a găsit adeverința de naștere a domnitorului moldovean, confirmată de primărie! Este adevărat că victoriile președinților R. Moldova dintre 2000 și 2016 nu pot fi comparate cu gloria politică și militară a lui Ștefan cel Mare și nici Curtea Constituțională nu este „orice fel de primărie”, dar, ca impresie generală, gestul de a anula istoria jurisdicțională și politică a ultimilor 15 ani la tema alegerii și recunoașterii actelor șefilor de stat din această perioadă, „ștearsă din istorie” prin intervenția Curții Constituționale, descrie o situație ieșită din comun, o curiozitate politică, un fapt juridic care va atrage multe discuții în contradictoriu.
Este de bănuit că motivele acestui gest creativ se regăsesc în contextul încâlcit al vieții politice de la Chișinău, impregnat de eșecuri, rivalități și opțiuni calculate pe termen scurt ori rezultatul unei tranzacții politice, sau al unui gest disperat, ori al ambelor pe o peluză fragilă a jurisdicției constituționale. Să le analizăm.
Cine cât câștigă și cine va avea de pierdut?
Principalul pierdant al acestei decizii este Parlamentul Republicii Moldova. Deși sună cinic, observăm că, pentru a treia oară consecutiv, Parlamentul național de la Chișinău este îndepărtat de la exercitarea unor atribuții esențiale pentru statutul său de „putere suverană a poporului”, fie prin autoeschivare, fie prin forțarea sa să renunțe la atribuția sa de alegere a șefului de stat, într-un mediu instituțional care poate fi înțeles mai degrabă prin puterea aluziilor decât prin aluziile unei careva puteri de stat.
La 25 septembrie 2014, premierul I. Leancă adopta prin asumarea de răspundere politică șapte proiecte legislative, vizând decizii vitale pentru integritatea sistemului energetic, financiar-bancar, agricultură și alte amendamente la Legea bugetului de stat, ocolind Parlamentul și punând în funcțiune multe dintre mecanismele uriașei fraude bancare din ultimii ani.
La 8 aprilie 2015, Guvernul minoritar al premierului C. Gaburici adopta Legea bugetului de stat pentru anul 2015 printr-o surprinzătoare asumare de răspundere politică, reușind totuși să fenteze astfel Parlamentul printr-un șiretlic tehnic-juridic, care reușea să lipsească Legislativul de cea mai importantă competență a sa – cea de alocare a resurselor bugetare pentru nevoile și prioritățile țării.
Și în 2016, Curtea Constituțională este cea care „fură balonul” de pe terenul Legislativului, atacând pivotul juridic al schimbării regimului politic din anul 2000 și obținând, astfel, o anulare de facto a unui regim politic, care se predă fără luptă „din lipsă de… nu se știe niciodată ce lipsește cu adevărat”.
În realitate, adoptarea unui regim politic aparține exclusiv competenței și rolului plenar al Parlamentului și nicidecum nu poate fi atribuit unei Curți Constituționale, indiferent de câtă creativitate o manifestă. Doctrina suveranității parlamentare atribuie anume Parlamentului autoritatea legală supremă în țară, care-i permite să încheie ori să adopte orice lege posibilă, inclusiv prin crearea unor norme noi, care ar schimba deplin natura materiei constituționale.
Prezentarea deciziei CC drept „mijloc de evitare a unei crize politice la alegerea viitorului președinte” doar sporește bănuiala rezonabilă că scopul acestei intervenții este mai degrabă de control al agendei politice decât de control constituțional. Și pentru că evidențele sunt mai tari decât orice retorică, ar trebui să observăm cine și cât câștigă din această „minune” a jurisprudenței.
Deși anumiți lideri ai opoziției s-au grăbit să-și jubileze victoria, întrecându-se în ditirambi la adresa CC și a propriilor merite, ar trebui să observăm că opoziția rămâne în situația politică creată de decizia CC fără obiectivul său de bază – dizolvarea Guvernului și Parlamentului, în schimbul unei promisiuni electorale, încă vagi și cu beneficii difuze. Dintr-odată, partidele care puteau să-și coordoneze cu doar câteva săptămâni în urmă marșurile de protest în centrul capitalei devin, în mod automat, concurenți și, eventual, chiar rivali incompatibili.
Fără a ne adânci într-un exercițiu de analiză politică, putem prezice cu destulă probabilitate că Partidul Nostru (PN) al lui R. Usatîi va suferi foarte dureros respingerea sa din cursa prezidențială, războindu-se mai departe cu „fratele său geamăn”, Partidul Socialiștilor și, în special, cu liderul acestuia, I. Dodon, care nu va ezita să dorească a recupera terenul pierdut în urma incursiunilor reușite ale PN pe terenul votanților nostalgici.
Pe segmentul de dreapta, sondajele indică asupra unui deficit acut de lideri puternici, motivați și susținuți de structuri teritoriale solide și resurse accesibile. Soarta referendumului lansat de Platforma DA pare să fie pecetluită prin schimbarea rapidă a agendei politice pentru anul 2016, ceea ce pune în dificultate discursul legitimator al ambilor lideri (Năstase/Sandu); semnăturile colectate își pierd sui generis relevanța, iar susținătorii lor vor trăi sentimentul pierderii inițiativei politice.
Coaliția de partide aflate la guvernare câștigă, totodată, ocazia unei regrupări politice, ceea ce-i va ajuta la promovarea unui singur candidat pentru funcția de președinte, reușind să dezamorseze câteva dintre cele mai acute critici care-i erau adresate. Decizia CC rezonează favorabil, astfel, pe terenul actualei guvernări, care câștigă teren într-o situație care era calificată drept pierdere netă, la începutul anului. Semnalul transmis este că Guvernul Filip se străduiește din răsputeri să recâștige încrederea publicului, i.e. prin alegeri prezidențiale directe, prin demisia procurorului general, confirmarea unui nou guvernator la BNM, ales în urma unui concurs public, deși lista condițiilor impuse Guvernului rămâne incendiară, în orice condiții.
Argumentul despre puritatea și neutralitatea politică a hotărârilor Curții Constituționale seamănă mult cu discuțiile despre sexul îngerilor purtate la curtea Împăratului Bizanțului în perioada asediului orașului de către trupele otomane.
Politicul este prezent ab ovo în diverse forme și intensități în acțiunile sau inacțiunile singurei autorități competente de jurisdicție constituțională și nici nu poate fi altfel. Drept exemplu servește și felul în care sunt numiți judecătorii și cine-i numește, materia subiectelor admise din partea unor entități politice, dar și consecințele deciziilor judecate de Curte, care produc efecte politice imediate, pentru că impun efecte și obligații constituționale reparatorii atât pe plan legislativ, cât și executiv.
Și această ultimă decizie este luată în contextul unei situații impregnate de rivalități și conflicte politice, ceea ce face ca suspiciunile de „inginerie politică” să fie admisibile. Este curios că înalta Curte decide să examineze sesizarea deputaților PLDM exact cu trei săptămâni înainte de încheierea mandatului actualului președinte Timofti, stabilind reguli noi în ciuda recomandărilor Comisiei de la Veneția, care prescriu clar și explicit imposibilitatea modificării legilor electorale cu un an înaintea scrutinului ori cu indicația clară de a aplica noile reguli pentru alte scrutine organizate, cum ar fi anul 2020.
Pare curioasă și includerea unei norme noi, inexistente în anul 2000, cu referire la vârsta minimă a candidatului la funcția de președinte, care ar permite și altor candidați să participe la scrutin), fiind vizați în special candidații care nu au împlinit 40 de ani și cei care nu au locuit cel puțin 10 ani pe teritoriul R. Moldova. Omisiunile admise de președintele CC sunt prea evidente pentru a le considera de ordin tehnic ori din accident de exprimare; ele doar reflectă situația ingrată în care juriștii trebuie să repare prin erori juridice alte erori de ordin politic. Cu costuri de ambele părți.
Igor Munteanu, directorul executiv al IDIS „Viitorul”, pentru Ziarul NAȚIONAL
VREME INSTABILĂ // Poliția recomandă cetățenilor să evite călătoriile, în contextul avertismentelor meteorologice
Guvernul României susține Mitropolia Basarabiei: ,,Alocarea anuală a 2 milioane de euro de către Guvernul României a facilitat construirea și renovarea de biserici și centre sociale din Basarabia"
Janina Sitaru, secretar de stat al MAE de la București: ,,În anul trecut, 68% asistența oficială pentru dezvoltare acordată de România a fost pentru R. Moldova. Locul R. Moldova e în Uniunea Europeană și România este un puternic susținător"