Ce poţi AFLA despre copilul tău dacă urmăreşti ce face în RECREAŢIE

Recreaţia dintre ore ar trebui să reprezinte acel răgaz în care copilul tău se poate relaxa, se poate destinde un pic după cele 50 de minute în care a luat notiţe ori a făcut exerciţii.

În realitate, copilul are la dispoziţie doar 10 minute în care trebuie să se odihnească, să meargă la toaletă, eventual să-şi schimbe clasa pentru ora următoare, să ia gustarea dintre mese şi să se joace, să facă mişcare şi să socializeze.

Apoi profesorii se plâng că elevii sunt foarte agitaţi în pauze.

Am discutat cu George Chiriacescu, psiholog clinician şi psihoterapeut adlerian, despre programul elevilor la şcoală şi importanţa recreaţiilor.

R.: Sunt suficiente aceste pauze de numai de 10 minute pentru o recreere în adevăratul sens al cuvântului?

G.C.: Şcoala, la orice nivel, nu ia în calcul şi nevoia de mişcare a copiilor. Sunt şi situaţii în care pauzele sunt respectate, sub diferite explicaţii. Copiii au mare nevoie de mişcare şi să îşi consume energia, dar posibilitatea practică pentru a face acest lucru nu există în şcoală.

Clasele sunt suprapopulate, mobilierul este greoi şi trebuie să acopere şi nevoile celor din ciclul gimnazial. Din păcate, chiar dacă aceste 10 minute nu sunt suficiente, nu cred că există o soluţie ce poate fi pusă în practică.

R.: Pe lângă odihnă şi relaxare, pauzele dintre ore sunt folosite de elevi şi pentru socializare. Ce spune despre un copil felul în care alege să-şi petreacă recreaţia mare (20 de minute), de exemplu? Un elev care nu se ridică din bancă şi preferă să-şi mănânce batonul în linişte este pur şi simplu un copil mai cuminte, mai liniştit sau lipsa dorinţei de joacă, de afiliere, poate reprezenta un motiv de îngrijorare?

G.C.: Întotdeauna au existat indivizi mai deschişi la interacţiune cu cei din jur şi persoane mai retrase. Nu există un „mai bine” sau „mai bun”, când vorbim despre clasificarea temperamentelor în extrovert şi introvert.
Adulţii se pot îngrijora foarte uşor când vine vorba despre comportamentul copiilor lor şi tot caută să îi „regleze”.

De cele mai multe ori, copiii au nevoie doar să fie acceptaţi şi încurajaţi

G.C.: Pare puţin lucru, dar este greu de făcut corect, iar majoritatea adulţilor nu au această experienţă. Totuşi, această abordare este baza unei integrări reuşite în viaţa socială a unui adult de succes.

Trebuie văzut şi contextul în care un copil vioi şi activ se retrage. Este extenuat, este victima bullying-ului, este trist şi acasă s-a schimbat, de cât timp se întâmplă?

Dacă nu se abordează holistic fiecare comportament sau eveniment de viaţă, există riscul fie de a exagera anumite teme, fie de a le ignora, considerându-le neimportante.

R.: În şcoala românească, recreaţiile au şi rolul de a segmenta orarul, de a delimita orele în care copiii studiază diverse materii, inclusiv la clasele mici.
În Belgia, spre exemplu, cel puţin în clasele primare, copiii trec de la o materie la alta în cadrul aceleiaşi ore de curs, după câteva minute, când învăţătorul observă că s-au plictisit şi trebuie să le capteze atenţia cu altceva.
Ar putea fi implementat şi în România un astfel de sistem, în care copilul nu este forţat să facă acelaşi lucru 50 de minute, când este evident că atenţia şi interesul unui copil de 6-8 ani sunt foarte uşor de pierdut după doar câteva minute?

G.C.: Sistemul folosit în educaţia este ineficient, prost finanţat şi prost gestionat. Variante cu care poate fi înlocuit sistemul actual sunt multe, unele dintre ele au fost şi testate în învăţământul public, de exemplu sistemul „Step by step” sau o variantă a acestuia, un hibrid între acest model nou şi cel clasic.

Motivele pentru care nu îşi asumă nimeni o schimbare rămân ascunse şi lasă loc doar presupunerilor personale.

În mediul şcolar este nevoie de o centrare mai mare pe nevoile copiilor, nu pe nevoile de auto-susţinere ale sistemului.

Este necesară păstrarea unui caracter dinamic al procesului de învăţământ, care să poată ţine pasul şi cu tehnologia, dar şi cu copiii. Creativitatea şi inovaţia, în cadrul sistemului, ar trebui să fie regula, iar nu excepţia.

Tinerii care aleg cariera profesoratului ar fi necesar să aibă vocaţie în această direcţie, vocaţie reală, nu doar absolvirea unui modul pedagogic. Ce este cu adevărat necesar pentru ca aceste lucruri să nu rămână teorie este o „voinţă”.

Sursa: ziare.com