Cazimir Țino: Suportul extern și mirajul sprijinului necondiționat

Sine ira et studio

Resursele unei țări dau, de obicei, gradul de independență reală a acesteia. Republicii Moldova îi place să-și clameze zgomotos două atribute statale. Unul cu valoare fundamentală – independența. Și altul cu rol practic – neutralitatea. Independența clamată de unii cu atâta ardoare este înțeleasă încă de o parte a societății basarabene ca o apropiere mai mică față de România, decât față de lumea rusă – de care Basarabia s-a desprins formal în 1990/1991, dar căreia încă îi este tributară mental. Cât despre neutralitatea militară, aceasta este, ciudat, înscrisă în Constituția R. Moldova (fără ca să fie o valoare constituțională în sine), ea rămânând doar pe hârtie, ca un deziderat de atins într-un viitor incert, ca o Fata Morgana: himerică și de neatins. În primul rând, neutralitatea unei țări poate fi recunoscută internațional sau nu. Neutralitatea Elveției, de pildă, sau (mai nou) a Turkmenistanului, sunt sancționate de O.N.U. și astfel au o recunoaștere internațională atât formală, cât și efectivă. Cea a R. Moldova - nu! Apoi, de mai bine de 30 de ani, pe teritoriul R. Moldova staționează trupe străine de ocupație – ale Rusiei. În sfârșit, doar rezistența eroică a Ucrainei a făcut ca trupele invadatoare ale Moscovei să nu ajungă la Odesa și, de aici, la Nistru și chiar la Prut.

Revenind la resurse, acestea sunt, în cazul R. Moldova, absolut precare. De resurse ale subsolului mai că nu putem vorbi – cele de hidrocarburi lipsesc aproape în totalitate. De asemenea, industria grea lipsește, cercetarea și dezvoltarea sunt veșnicele cenușărese ale fiecărui buget, serviciile sunt încă departe de calitatea și greutatea lor din orice țară occidentală. Resursa umană, la rândul ei, scade galopant cu fiecare emigrant în plus și cu fiecare naștere în minus (criza demografică). Doar pământul este singurul bun remarcabil al republicii (cu activitățile conexe: industria alimentară și cea de prelucrare primară a roadelor), insuficient însă pentru a asigura un standard de viață decent sau o pensie îndestulătoare unei populații din ce în ce mai îmbătrânite și mai sărace. Și, atunci, despre ce independență reală putem vorbi? Țările Europei au înțeles, după cel de-al II-lea Război Mondial, că este mai eficient să lucreze împreună decât să acționeze separat. Că, într-o lume din ce în ce mai interdependentă, pe o planetă ce devine pe zi ce trece un mare sat global, nu mai pot reprezenta un pol de putere decât unite. De aceea, de la Declarația Schuman (9 mai 1950) și până astăzi, din ce în ce mai multe țări europene au cedat progresiv din suveranitatea lor în beneficiul unui proiect comun, numit azi Uniunea Europeană. Fiindcă au înțeles că unirea face puterea. În mod similar, pe plan militar s-au aliat împreună, plecând de la Tratatul de Alianță anglo-francez (Dunkerque, 4 martie 1947) și până la Tratatul NATO (Washington, 4 aprilie 1949), trecând prin Uniunea Europei Occidentale (Bruxelles, 17 martie 1948) sau ajungând, în zilele noastre, la Politica Externă și de Securitate Comună a U.E. (CSDP, Declarația anglo-franceză de la Saint-Malo, 4 decembrie 1998).

În contextul crizelor ultimilor trei ani din R. Moldova (pandemică, economică, politică, energetică, de securitate), dependența Chișinăului față de donatorii externi a crescut galopant – nu că înainte ar fi fost prea mică. Mai direct spus, Basarabia este la mâna finanțatorilor externi, că place asta sau nu. Dacă, ipotetic, de mâine nimeni nu ar mai da niciun ban R. Moldova, aceasta s-ar prăbuși în sărăcie, haos și durere. Fiindcă ceea ce ea produce nu poate acoperi toate nevoile reale ale populației republicii. Și, cu toate acestea, încă aproximativ jumătate din locuitorii de aici se încăpățânează, autodistructiv, să îi privească pe români ca pe niște străini, iar reUnirea să o înțeleagă, aberant, ca pe o (nouă) ocupație.

În tot acest context, total nefericit, actuala guvernare Maia Sandu – Natalia Gavrilița – PAS face ceea ce poate și, mai ales, în limita competențelor lor personale și profesionale. În loc să imagineze un plan strategic pe termen mediu, al cărui capăt nu poate fi decât revenirea la matcă, își macină timpul și puținele resurse în acțiuni reactive, de stingere ad-hoc a diverselor „incendii” pe care contextul extern sau dușmanii interni le presară la tot pasul. Atenție, așadar, la operațiuni punctuale pompieristice, sunt ținuți ocupați și nu mai pot vedea pădurea din cauza copacilor.

La inițiativa României, cu participarea Franței și Germaniei, s-a născut Platforma de Sprijin pentru R. Moldova. Aceasta este, în fapt, o formă de sprijin pentru cetățenii din Basarabia, pentru a putea depăși cât de cât cu bine perioada de iarnă, grea, ce vine deja. Chișinăul cere, România, Franța, Germania ajută și fac lobby, iar 45 de țări donează, fiecare după cum vrea și poate. Există șase grupuri tematice de lucru în cadrul acestei Platforme: efort umanitar, energie, anticorupție, managementul frontierelor, asistență financiară directă, reforma administrației împreună cu managementul finanțelor publice. Lipsește însă cu desăvârșire componenta de securitate statală, capitol la care Chișinăul se comportă ca o fată mare, uitând că „pruncul care nu plânge nu primește țâță”. Au fost până acum desfășurate trei ediții: la Berlin pe 5 aprilie, la București pe 15 iulie și la Paris pe 21 noiembrie. Următoarea ar urma să aibă loc la Chișinău, la începutul lui 2023. S-au promis ajutoare în mărime totală de sute de milioane de euro. Ceea ce nu se mai spune în presa din R. Moldova este: cât dintre aceste ajutoare promise au ajuns deja la Chișinău? Câte dintre ele sunt granturi nerambursabile (așa cum ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, a solicitat) și câte sunt împrumuturi (pe care R. Moldova va trebui să le returneze cândva)? Câte dintre aceste ajutoare sunt condiționate de progresele interne și de realizarea obligațiilor internaționale asumate de actuala guvernare și câte dintre ele sunt încă în așteptare, datorită „eficienței” de implementare a actualei guvernări? Poate cel mai important: care sunt condiționalitățile cerute de partenerii externi Republicii Moldova și care sunt termenele de realizare a acestora? (Și, apropo de libertatea presei, acest „câine de pază al democrației”: câți dintre jurnaliștii moldoveni adresează și presează cu aceste întrebări actuala putere?)

Și încă o notă, nu mai puțin importantă: R. Moldova a profitat (și foarte bine a făcut!) de contextul regional și a depus cererea de aderare la UE. I s-a acordat statutul de țară-candidată, pe lângă Ucraina. (Să nu ne iluzionăm: nu din merite proprii, ci din motive geopolitice. Georgia, de exemplu, mai stă o tură). Urmează ca Republicii Moldova și Ucrainei să le fie recomandate de către Comisia Europeană începerea negocierilor, iar Consiliul European să le fixeze data începerii acestor negocieri. Toate acestea, traduse în bani, înseamnă la rândul lor începerea accesării fondurilor de preaderare. Multe. Nerambursabile. Dar pe bază de proiecte fezabile și clare – o necunoscută, aproape, în mediul de afaceri basarabean.

Acum: dacă cineva își închipuie că tot acest sprijin extern este dat cu ochii închiși, se înșală amarnic. Occidentul nu e prost! (Iar România începe și ea să facă ochii mai mari). Nu calcă de două ori pe aceeași greblă. Președinta republicii, Guvernul Gavrilița, majoritatea PAS nu sunt veșnici. Mai ales în zile ca acestea. La fel, în oglindă, actuala Comisie Europeană von der Leyen, actualul președinte al Consiliului European (Charles Michel), actuala președintă a Parlamentului European (Roberta Metsola) – cu toții au zilele numărate. Unii pot fi realeși pentru maximum alți 4-5 ani, alții nu vor fi. Iată de ce ceea ce contează cu adevărat sunt îndeplinirea condiționalităților, mult mai mult decât bunele relații personale între vremelnicii actori politici – chiar dacă și acestea pot fi de folos.

Ideea că, la Chișinău, pot exista proeuropeni de bună-credință doar la guvernare este una absolut stupidă și ineficace. Nu tot ceea ce face guvernarea PAS este ideal (ba uneori...), așa încât să nu se confunde eleganta „usage du monde” a partenerilor europeni cu vreo slăbiciune personală și subiectivă față de actualii conducători ai R. Moldova. Nu tot ceea ce fac aceștia, pe plan intern sau extern, este ideal. Uneori, dimpotrivă! Nici Washingtonului, nici Bruxellesului, nici Bucureștiului nu le este util și convenabil ca actualul guvern moldav să se prăbușească din prea multă incompetență și mândrie. Și nici din lipsa unor posibili aliați, alienați de politicienii momentului cu „rânza” mai mare decât cerebelul. Cultivarea unor potențiali aliați, atât din societatea civilă, cât și din mediul de afaceri și din zona politică de altă culoare decât cea galbenă este esențială pentru eficientizarea actului de guvernare și pentru pregătirea unei noi configurații politice care se apropie cu pași repezi. Și care, cel puțin deocamdată, nu se întrevede deloc a fi una favorabilă. Este, deci, rolul și rostul actualei guvernări de a implementa recomandările (de altfel, de bun-simț) ale partenerilor externi (ceea ce duce la dezvoltare internă și la continuarea fluxului financiar pentru cetățenii R. Moldova), mări gradul de transparență și predictibilitate în tandem cu abandonarea oricărei presiuni – directe sau indirecte – asupra presei, respectiv a căuta să găsească și să construiască punți, nu să ardă poduri cu ceilalți care, în ultimă instanță, privesc în aceeași direcție. Dacă cei de la guvernare vor avea minima iluminare necesară, în al 11-lea ceas, de a înțelege și de a aplica toate acestea, atunci se poate de construit pe mai departe. Dacă nu, poporul va decide. În mai puțin de un an, când va începe din nou sarabanda electorală. Până la urmă, cu bune și cu rele, vox populi, vox Dei!