Cazimir Țino // Problema identitară în R. Moldova: Considerații naționale (III)

Sine ira et studio

Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27.08.1991: „Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spaţiul istoric și etnic al devenirii sale naţionale”.

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Titlul I, Articolul 1, alineat 1: „Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

Constituția României din 08.12.1991, Titlul I, Articolul 1, alineat 1: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”.

Observăm că atributul „național” al statului este prezent explicit în Constituția României, lipsește în Constituția Republicii Moldova și este amintit implicit în Declarația de Independență a Republicii Moldova, care face corp comun cu Constituția sa.

Caracterul național al statului reprezintă o trăsătură esențială al acestuia. El presupune, printre altele, existența în granițele statului a unui popor autohton majoritar, a unei națiuni titulare. Condiții îndeplinite atât de poporul român din actuala Românie, cât și de poporul român din actuala Republică Moldova. În România, atât în cadrul Adunării Constituante din 1990-1991, cât și mai târziu, în cadrul dezbaterilor parlamentare din 2003 pentru revizuirea actualei Constituții, au fost voci care au încercat eliminarea acestui atribut al statalității. Aceste voci veneau în special din partea reprezentanților minorității etnice maghiare, dar nu au avut succes. Juristul Mihai Constantinescu, constituționalist și judecător la Curtea Constituțională a României, referindu-se la importanța și actualitatea acestei note fundamentale a statului, argumenta: „Amendamentul referitor la această trăsătură (cea de stat național) urmărea eliminarea caracterului național al statului de la al. 1) al art. 1 cu argumentul că, în esență, ar fi o trăsătură depășită. Acest punct de vedere nu a triumfat. Au trebuit numeroase generații pentru a se forma națiunea și a trebuit să tracă Primul Război Mondial pentru ca principiul naționalităților să triumfe. De aceea, noi, cei de astăzi, nu putem să uităm că libertatea și propășirea fiecăruia depind de libertatea și propășirea națiunii”.

Mai mult decât atât, Tratatul de la Lisabona din 18.12.2007 și care este de facto o constituție a Uniunii Europene, stipulează explicit în art. 3a), al. 2 obligativitatea respectării identităților naționale ale statelor membre.

Cei care au redactat și adoptat actuala constituție a R. Moldova erau cei care câștigaseră alegerile parlamentare din 27.02.1994, adică agrarienii. Partidul Democrat Agrar obținuse 43,18% din voturi și 56 de mandate de deputat, Blocul Electoral al Partidului Socialist și al Mișcării „Unitate – Edinstvo” luase 22% și 28 de mandate. Așadar, moldoveniștii, foștii comuniști și rusofilii aveau împreună 84 de mandate (din 104). „Scăparea” acestora în ceea ce privește caracterul național al statului nu a fost una întâmplătoare. Cu atât mai mult cu cât Constituția României, unul dintre izvoarele de inspirație pentru cea moldovenească, exista deja de trei ani... De ce oare?

În primul rând, caracterul național presupune și existența unei națiuni. Ori, în Constituție, se vorbește (inexact) de popor moldovenesc, de limbă moldovenească, dar nu și de o națiune moldovenească explicită. Nu există, desigur, o limbă moldovenească de sine stătătoare și diferită de limba română. După cum nu există niciun popor moldovenesc diferit și separat de poporul român. Nu mai insistăm asupra acestor truisme, deja demonstrate atât de Curtea Constituțională, cât și de Academia de Științe. Există, desigur, graiul moldovenesc al limbii române, respectiv particularitățile locale ale vechii Țări Românești a Moldovei. Probabil, însă, că existența unei națiuni moldovenești ar fi fost o aberație prea mare până și pentru susținătorii teoriei bolșevice a moldovenismului. Pe de altă parte însă, evitând atribuirea trăsăturii naționale statului R. Moldova, se evita și se plasa într-o zonă cețoasă atât relaționarea națiune română – popor român – limbă română, cât și caracterul relațiilor dintre România și Republica Moldova. Adică, se introducea voit o ambiguitate, pe fondul căreia deznaționalizarea românilor să poată continua nestingherit.

În al doilea rând, lipsa caracterului național înscris în Constituție a permis apariția, sancționarea și organizarea unor autonomii pe principii teritoriale care, de drept, sunt în contradicție cu caracterele suveran, unitar și indivizibil ale statului, iar de fapt sunt un atentat la unitatea și indivizibilitatea țării și o imixtiune în politica externă a acesteia. Astfel, prin Legea 344 din 23.12.1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei, i se recunoaște acestei autonomii a minoritarilor dreptul de secesiune în cazul „schimbării statutului Republicii Moldova” (art. 1, al. 4 din lege). Deci, în cazul – din ce în ce mai probabil – al reUnificării cu România, UTA Găgăuzia va avea dreptul legal să zică Nu! și să se separe. Așadar, o altă pierdere teritorială, doar pentru că așa a vrut (atunci, ca și acum) Moscova și pentru că a găsit aici (atunci, ca și acum) suficiente cozi de topor care să pună în operă acest scenariu.

O situație similară este și cea în care se găsește malul stâng al Nistrului – așa-zisa Transnistrie. Care, de la războiul de agresiune al Rusiei asupra Republicii Moldova și până astăzi, este un stat independent de facto. Inclusiv datorită inacțiunii, intereselor și moliciunii mai tuturor guvernelor de la Chișinău de după 1992. La 22.07.2005, Parlamentul de la Chișinău (dominat de comuniști) adopta Legea 173, cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria). Art. 3, al. 1 conferă Transnistriei autonomie și statut juridic special, iar art. 9 îi dă dreptul să stabilească de sine stătător propriile relații externe, în anumite domenii! Și acestea, cu toate că majoritatea locuitorilor din Transnistria are cetățenie moldovenească, iar cei mai mulți dintre ei, peste o treime, sunt etnici români.

O autonomie culturală a minoritarilor este absolut firească, pentru dezvoltarea armonioasă a acestora sub raport lingvistic, educațional, confesional etc. Este ceea ce se întâmplă cu toate minoritățile din România sau din oricare alt stat civilizat. Dar atunci când se impune, mai ales din afară, o autonomie pe criterii teritorial-administrative, aceasta atentează direct la independența, unitatea și inalienabilitatea statului. Ca și la caracterul său național. Care, după cum am văzut, Republicii Moldova îi lipsește din Constituție. Nu ai nevoie de secesiune ori de relații externe proprii ca să-ți menții și dezvolți limba, religia, cultura, obiceiurile. Doar de o lege democratică ce să respecte standardele europene în vigoare. Și de respect la adresa poporului majoritar, în casa căruia te afli și unde ai venit – sau ai fost adus – și primit cu pâine și sare.

În sfârșit, acordarea oricărui tip de autonomie doar unei minorități naște un precedent periculos și devine temei pentru alte cereri similare. Dacă cetățenii sunt egali în fața legii (art. 16, al. 2 din Constituție), atunci de ce unii au dreptul la autonomie teritorială (ba chiar și la relații externe proprii și la secesiune), iar alții nu? Aceasta este o discriminare – ar putea spune unii și nu fără temei. Este ceea ce s-a întâmplat, de altfel, cu cererile unor reprezentanți ai minorității bulgare din Taraclia, este ceea ce s-ar putea întâmpla mâine cu cererile unor rusofoni de la Bălți. Cui i-a trebuit, așadar, deschiderea acestei cutii a Pandorei? Și cine ar fi beneficiarul final? Evident, exact aceia care vor să țină legată Republica Moldova de spațiul și mentalitatea fostei lumi sovietice. Atenție, așadar, la jonglarea cu aceste noțiuni de autonomie, luate prea în ușor de unii. Nu degeaba Bucureștiul a acordat drepturi extinse tuturor minorităților din România, dar nu a acceptat și nu acceptă nici măcar discuția pe tema autonomiei și enclavizării. Să luăm aminte să nu ne jucăm cu focul, mai ales în contextul actual. Când, dacă decidenții politici ar avea curaj, înțelepciune și conștiință națională, ar rezolva rapid toate aceste răni purulente de pe trupul R. Moldova.