Cazimir Țino // Perspectiva relațiilor româno-ucrainene

Sine ira et studio

Pe 22 decembrie 2022, Ministerul de Externe român dădea publicității un lung comunicat de presă privind poziția sa referitor la Legea minorităților naționale din Ucraina (adoptată de Rada de la Kiev la 13 decembrie 2022). Tonul comunicatului este unul destul de ferm – unii l-ar numi chiar dur – și este făcut public pe site-ul MAE și preluat apoi, cu comentarii mai mult sau mai puțin belicoase, de majoritatea mass-media de limbă română. Știm foarte bine că, până la începerea războiului de agresiune a Rusiei în Ucraina, cunoașterea reciprocă și apropierea româno-ucraineană a fost la un nivel teribil de jos. Mai mult, și de o parte, și de cealaltă majoritatea era tributară și unor clișee față de vecin care, de cele mai multe ori, nu aveau de-a face nimic cu realitatea. Aceste clișee au început a se topi după 24 februarie, când primele valuri de refugiați au început a sosi pe teritorii românești – Basarabia și România, deopotrivă. Și, slavă Domnului, în majoritatea covârșitoare a cazurilor felul în care românii s-au raportat la ucraineni, ajutorul pe care l-au dat acestora a fost și rămâne unul profund uman și creștin. Lucru recunoscut public, uneori cu plăcută uimire, chiar și de refugiații înșiși.

România (și R. Moldova) se învecinează cu Ucraina pe cea mai lungă porțiune de frontieră, de 1 222 km (Republica Moldova) și de 650 km (România). Așadar, sunt vecini. Dar statele noastre nu sunt vecine doar din 1991, ci au mai fost și în perioada independenței Ucrainei (22 ianuarie 1918 – 30 decembrie 1922), ba chiar și spre finalul Evului Mediu, în timpul hatmanatului căzăcesc (30 ianuarie 1648 – 21 noiembrie 1764/1782). Rusia ne va deveni vecin (și dușman) abia în 9 ianuarie 1792/22 iulie 1793, dată la care atinge prin cucerire (cum altfel?) malurile Nistrului, ocupând Edisanul (sudul Transnistriei de azi), respectiv Podolia (nordul Transnistriei de azi). Amintim, în treacăt, și de Ucraina lui Duca-Vodă (domnitorul Moldovei, Gheorghe Duca, ajungând cu sprijin otoman Hatman al Ucrainei între 1680 – 1683), și de Hatmanul Ucrainei, Dănilă Apostol (1727 – 1734), boier de origine română din Moldova. Așadar, vecinul nostru natural de la Răsărit a fost și este, încă din perioada medievală post-polonă, Ucraina. Rusia a ajuns la hotarele noastre prin cucerire, a dispărut ca vecin încă din 25 decembrie 1991, iar acum este ținută la distanță de R. Moldova și de România tot de Ucraina. (Cu excepția teritoriului moldovenesc ocupat de pe malul stâng al Nistrului, dar aceasta este altă poveste, aparte).

În ceea ce privește prietenia noastră cu Ucraina, aceasta este de dată recentă, dar nu mai puțin importantă și dezirabilă. Vicisitudinile istoriei ne-au silit să ne purtăm mult timp unii cu alții nu ca buni vecini, ci mai cu seamă precum niște străini. Lucru exploatat abil de Moscova în zecii de ani de comunism bolșevic. Abia după prăbușirea „Imperiului Răului”, în 1991, și unii și alții am ajuns la înțelepciunea necesității unor relații normale. Republica Moldova a încheiat cu Ucraina, la 23 octombrie 1992, un Tratat de bună vecinătate, prietenie și colaborare (intrat în vigoare la 5 ianuarie 1997). România a încheiat cu Ucraina, după 35 de runde de negocieri (!), un Tratat privind relațiile de cooperare și bună vecinătate, la 2 iunie 1997 la Neptun (intrat în vigoare la 22 octombrie 1997), precum și un Acord conex Tratatului (tot în 1997). Așadar, începând cu acel an 1997, oricare dintre țările de mai sus renunță la formularea oricărei pretenții teritoriale față de cealaltă. Că place unora sau nu, aceasta este realitatea politică, juridică, diplomatică pe care singuri am negociat-o și ne-am asumat-o prin semnătură. (Există o singură excepție, permisă însă de Tratatul româno – ucrainean: deferirea oricărei interpretări a frontierei către Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Ceea ce România a și făcut, în limitele Tratatului, în 2004, câștigând prin Decizia Curții din 2009 aproape 80% din platoul continental maritim în dispută).

Desigur, istoricii, politologii, comentatorii au tot dreptul să dezbată dacă România ar fi putut negocia mai bine, dacă s-a meritat „cedarea” unor teritorii istorice românești în schimbul admiterii țării în NATO etc. Dar asta nu schimbă în niciun fel realitățile confirmate prin Tratat, de bunăvoie! Și, apropo: nu îmi aduc aminte ca în vara lui 1997, la semnarea Tratatului, să se fi organizat în România mari mitinguri, demonstrații, proteste contra semnării acestuia. Cu atât mai mult acestea nu își au rostul post-factum, într-o perioadă când Ucraina este înjunghiată de un dușman, altminteri, comun: Rusia. Am semnat, nu ne-a forțat nimeni mâna, să fim buni și să respectăm ceea ce am semnat. Se cheamă onoare! Da, trebuie spus că ceea ce orice român consideră ca fiind teritorii istorice românești vor fi probabil mult timp o rană în sufletul românesc, o nostalgie și, uneori, o piatră de poticnire. Bucovina de Nord, Herța, Basarabia de Nord și de Sud, Insula Șerpilor, Cadrilaterul... Dar nu există granițe perfecte, după cum nu există nicio istorie perfectă, calată exact pe dorințele noastre. Lumea perfectă există în Cer, nu pe pământ. Aici noi trebuie să facem față micimilor noastre, limitelor noastre, răutăților noastre – să ne descurcăm cu ce avem. Mai ales că în 1940 i-am lăsat pur și simplu baltă pe frații noștri din teritoriile de mai sus (ceea ce basarabenii ne reproșează până în ziua de azi!).

În schimb, în 1991 – 1992, nu am fost în stare să-i scăpăm pe românii basarabeni de lifta muscălească din Transnistria! Dar i-am recunoscut Chișinăului (pseudo)independența, în loc să le propunem reUnirea! De ce spun toate acestea? Pentru că adevărul trebuie spus, chiar și când nu convine. Iar adevărul este că jucăm sârba cu R. Moldova, care este de facto stat românesc, o tot dăm cotită (când unii, când alții, când cu toții împreună), dar ne e teamă să punem odată punctul pe i și ne învârtim bezmetici în jurul cozii de 30 de ani... În schimb, devenim super-eroi și mega-patrioți acolo unde practic nu mai avem șanse: pe Ucraina! Ca să fie clar: Nu Kievul ne-a luat aceste teritorii, ci Moscova, cu acceptul Berlinului (se aude, doamna Merkel?) Nu Kievul ne-a băgat pe gât comunismul criminal, ci Stalin și Armata Roșie a Moscovei! Nu Kievul ne-a alungat Regele în 1947, ci Stalin și Vîșinski! Ucraina (sovietică) s-a văzut cadorisită cu aceste teritorii în 1940/1944. Doar nu era să le refuze! După care a lucrat, pe de o parte, Dreptul internațional și regulile lui, iar pe de alta incompetența tipic românească. Asta e! Și încă un amănunt: în anii 1990 – 1994, pe marea scenă geopolitică a lumii, SUA nu s-ar fi opus reUnirii cu Basarabia. În schimb, Germania (proaspăt reunificată), da! Ca și mai târziu, în timpul summit-ului NATO de la București din 2-4 aprilie 2008, când SUA a insistat pe primirea în NATO a Ucrainei și Georgiei (ceea ce ar fi împiedicat și războiul din Georgia, și pe cel din Ucraina, din 2014 – 2023). Cei care s-au opus au fost Germania și Franța. Deșteaptă mutare, s-a văzut ulterior!

Ceea ce se poate face însă, întru îmbunătățirea relațiilor bilaterale, este fără îndoială tratamentul minorităților etnice, lingvistice, religioase. Câteva date: la ultimul recensământ din România, cel din 2022, s-au declarat ucraineni 45 835 de persoane, iar ruteni - 834. Dacă îi adăugăm și pe cei 4 391 de refugiați ucraineni care au cerut azil în România de la începutul războiului, ajungem la o cifră de peste 51 000, ceea ce îi situează pe locul 4 după etnie (după români, maghiari și romi). În R. Moldova, la ultimul recensământ (cel din 2014) s-au declarat ucraineni 181 035 de persoane, adică cca. 6,6% din populație. Asta face ca ucrainenii din R. Moldova să fie a doua etnie, după români – așadar, înaintea rușilor. În Ucraina, conform ultimului recensământ efectuat, cel din 2001, numărul românilor se ridica la aproximativ 410 000, fiind a treia etnie a țării, după ucraineni și ruși. Există o problemă de identificare etno-lingvistică: cea a falsei dihotomii români/limbă română – moldoveni/limbă moldovenească, pe care da, autoritățile de la Kiev încă o menține. Dar și România are o pârghie pe care o poate folosi: aceeași falsă dihotomie ucraineni – ruteni. Ruteana nefiind o limbă per se, ci doar un dialect de sud-vest al ucrainenei. (Interesant că Uniunea Culturală a Rutenilor din România a luat ființă abia în anul 2000, pentru a putea beneficia de legea, foarte permisivă, care le dă dreptul la reprezentare parlamentară de drept.) Este firesc și în concordanță cu adevărul științific și istoric ca Ucraina să nu recunoască o fantasmagorică limbă moldovenească, rodul deciziilor politice bolșevice de acum 100 de ani, după cum România, în oglindă, să renunțe la recunoașterea a nici 1 000 de persoane care își spun ruteni sau rusini, deși sunt toată ziua ucraineni.

La fel în privința organizării bisericești: În România există un Vicariat Ortodox Ucrainian, pentru pastorația credincioșilor creștin-ortodocși în limba ucraineană, cu sediul la Sighetul Marmației. Acesta a fost înființat în 1948, în urma desființării de către comuniști a Vicariatului Greco – Catolic Ucrainean din România. În 1952, același regim comunist îi reduce statutul la cel de protopopiat, pentru ca în 12 februarie 1990 să fie reînființat, sub subordonarea canonică directă a Patriarhiei Române. De partea cealaltă, în Ucraina, Biserica Ortodoxă a Ucrainei (cea autocefală, nu cea rusească) a înființat la rândul ei un Vicariat Ortodox Român pe 27 iulie 2019. Mai mult, Biserica Ortodoxă a Ucrainei a declarat că „Statutul (acestui Vicariat) urmează să fie elaborat împreună cu reprezentanții organizațiilor religioase (parohii) care doresc să facă parte din el, în colaborare frățească cu Biserica Ortodoxă Română”. Asta după ce Mitropolitul Epifanie al Ucrainei declarase încă din 4 martie 2019 că, în schimbul recunoașterii Autocefaliei de către Patriarhia Română, el este pregătit „să discute orice” cu Bucureștiul. Să mai amintim și că în Republica Moldova, pe lângă Mitropolia Basarabiei și cea rusească, „a Chișinăului”, există și o Eparhie Ortodoxă a Moldovei de Est, sub arhiepiscopul Filaret, care se adresează în special minorității ucrainene.

România are toate pârghiile pentru a putea rezolva problemele (unele reale și dureroase, altele exagerate) ale minorității române din Ucraina, pe baza a trei principii fundamentale: standardele internaționale și europene în materie de drepturile omului, cu accent pe drepturile minorităților etnice, lingvistice și religioase; pe bază de tratament egal și reciproc (românii din Ucraina, respectiv ucrainenii din România); prevederile și implementarea Tratatului din 1997, care prevede, printre altele, și continuarea dialogului comun în formatul Comisiei mixte interguvernamentale româno-ucrainene pentru promovarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Mai mult, în 2020, MAE român a propus Ucrainei un Acord cuprinzător privind protecția drepturilor persoanelor aparținând comunităților română din Ucraina și ucraineană din România cu accent pe drepturile lingvistice. În 2021, partea ucraineană și-a exprimat acceptul de principiu privitor la acest Acord. În 4 aprilie 2022, în cadrul adresării din Parlamentul României, președintele Ucrainei Volodimir Zelenski și-a arătat disponibilitatea de începere a dialogului cu autoritățile române în privința minorităților din cele două țări „imediat ce situația o va permite”. Adică, cel mai probabil, după război.

Să nu uităm că Ucraina a depus cererea de aderare la UE în 28 februarie 2022. Apoi, la 5 iulie 2022, a depus cererea de aderare la OCDE. În sfârșit, la 30 septembrie 2022, a depus cererea de aderare la NATO. România este deja membră a UE și NATO, iar analiza cererii sale de aderare la OCDE a intrat în ultima fază. Așadar, pe parcursul următorilor ani, România are suficiente pârghii legale pe care le poate folosi pentru a-și susține interesele în fața Kievului. Așadar, nu este timpul pentru istericale și strigăte de galerie. Ci pentru ajutorarea celui în suferință, în paralel cu susținerea intereselor proprii. Cu argumente, cu răbdare, cu diplomație. Suntem „condamnați” la vecinătate. Dacă tot este așa, atunci să fim vecini buni, prieteni și camarazi. Dușmanul nostru comun nu este la București, Chișinău sau Kiev. El este la Moscova, ca de fiecare dată în ultimii 230 de ani. Să nu îi facem jocul! Uniți vom fi mai puternici!