Cazimir Țino // Ghimpele transnistrean din coasta sărmanei Moldove

Sine ira et studio

S-a vorbit intens, mai ales din 2009 încoace, despre vectorul european, integrarea în U.E., relații privilegiate cu Vestul. Ba chiar, din când în când, și despre reUnirea cu România sau aderarea Republicii Moldova la NATO. S-au și făcut pași, în ultimii 14 ani, în una sau alta din aceste direcții. Din păcate, nu atât de mulți și atât de repezi pe cât ar fi fost necesar și posibil. Totuși, să recunoaștem că în unele privințe R.M. de azi este diferită de cea, să spunem, de pe timpul președintelui Voronin. Și, totuși, sunt câteva probleme vechi și adânc înfipte în realitățile societății basarabene. Atât de adânc, încât aproape că nu le mai percepem. Și cea mai mare și mai gravă dintre acestea este problema Transnistriei.

Când întreabă cineva din afară ce este Republica Moldova, de unde și până unde se întinde ea, apare inevitabil și această dihotomie schizoidă: Una este R.M. cea oficială, teoretică, recunoscută internațional, și alta este cea reală, de facto. Există așadar o ruptură între teorie și practică. Pe scurt, Transnistria este o regiune separatistă aflată în cea mai mare parte pe malul stâng al Nistrului. Dar care controlează – ilegal, desigur – și câteva localități de pe malul drept, cea mai importantă fiind vechea cetate moldavă a Tighinei. A fost inventată și creată de rușii bolșevici, în octombrie 1924, pe un teritoriu ceva mai mare decât Transnistria de azi, din bucăți ce aparțineau, istoric, vechilor regiuni ale Podoliei și Edisanului. Au numit-o RASS Moldovenească, în cadrul RSS Ucrainiene, pentru a face din ea o ,,vitrină” și un cap de pod spre provincia românească a Basarabiei. Ceea ce au și făcut comuniștii sovietici în 1940 și în 1944. De atunci au alipit-o Basarabiei ocupate și au făcut din această fâșie de pământ cuiul lui Pepelea sau, cum spunea profesorul Dan Dungaciu, ,,geamantanul fără mâner”. În prezent, această marotă secesionistă are o suprafață de 4.163 de kilometri pătrați (cam cât un județ micuț din România) și avea, la ultimul lor recensământ – cel din 2015 - o populație de cca. 475.000 de locuitori. Este cert că, în cei opt ani scurși de atunci, populația a scăzut și mai mult. Dintre aceștia, cei care au condus recensământul dădeau ca etnii rușii cu 29,1%, românii cu 28,6%, ucrainenii cu 22,9%. Foarte probabil că numărul rușilor a fost exagerat, iar cel al românilor subestimat. (La recensământul din 1989 românii erau pe primul loc, cu 40% din populație). Populația trăiește acolo în 10 orașe și 137 de sate. Aproape toți dintre locuitori au și cetățenie moldovenească, cca. 200.000 au cetățenie rusă și sunt și dintre cei care și-au redobândit cetățenia română.

În regiunea separatistă transnistriană există trupe rusești de ocupație GOTR (cca. 1.750 de militari), trupe paramilitare separatiste (cca. 5.500 personal activ plus cca. 15.000 rezerviști), respectiv depozitul de muniții de la Cobasna (cca. 22.000 de tone de armament și muniții, cel mai mare depozit militar din Europa de Est). Tiraspolul și-a proclamat, unilateral și ilegal, independența în 1990, iar în 1992, când Chișinăul era foarte aproape de a readuce sub controlul său tot teritoriul, Rusia a intervenit militar împotriva Republicii Moldova și a început războiul de pe Nistru. Prin Declarația de la Istanbul din 1999, semnată și de Rusia, aceasta se obliga să-și retragă trupele din R.M. (Transnistria) până în 2002. Evident, rușii ocupă și astăzi acest teritoriu și nici gând de retragere.

La 22.07.2005, Parlamentul de la Chișinău (dominat de comuniști) adopta Legea 173 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria). Art. 3, al. 1, conferă Transnistriei autonomie și statut juridic special, iar art. 9 îi dă dreptul să stabilească de sine stătător propriile relații externe, în anumite domenii! Și acestea, cu toate că majoritatea locuitorilor din Transnistria au cetățenie moldovenească, iar cei mai mulți dintre ei, peste o treime, sunt etnici români.

Toate cele de mai sus sunt prezentate pentru a arăta că: majoritatea simplă a populației transnistriene este formată din români; majoritatea absolută este formată din alte etnii decât cea rusă; cea mai mare parte dintre locuitori au oricum (și) cetățenie moldovenească; o mai mică parte dintre ei sunt și cetățeni români. Și, atunci, care sunt bazele conceptuale, argumentate și necesare pentru recunoașterea unei autonomii pe criterii teritoriale? Este evidentă manevra Moscovei de a ține în șah politica Chișinăului – mai ales pe cea externă, respectiv militară – prin intermediul unui astfel de ,,ciot” cu drept de veto și suprareprezentat politic. De altfel, această politică muscălească nu a fost aplicată doar în R. Moldova. Aceeași situație a creat-o Kremlinul și în Ucraina (vezi Crimeea și Donbas), în Georgia (prin Abhazia și Osetia de Sud) – adică exact în acele țări care vor să scape din îmbrățișarea sufocantă a lumii ruse.

Dincolo de rana dureroasă pe care o reprezintă orice teritoriu național ocupat de un stat străin, mai sunt și alte considerente care vor da din ce în ce mai multe bătăi de cap guvernanților de la Chișinău pe dosarul transnistrean. Republica Moldova este deja un stat candidat la U.E. Dacă își va face temele pentru acasă (ceea ce oricum nu este foarte sigur), atunci va obține și o dată de începere a negocierilor. Care negocieri vor dura ani și ani de zile – vezi istoricul de aderare al altor state din Est. Dar chiar și dacă acestea vor ajunge, cândva, la liman, diferendul transnistrean tot va opri pe loc actul final al aderării. Europenii s-au fript o dată cu integrarea unui stat divizat: Ciprul, integrat în UE în 2004, dar divizat între grecii ciprioți și turci încă din 1974! S-a spus de către Bruxelles, de atunci, că Ciprul reprezintă singura excepție (a se citi concesie) de acest fel. Alta nu va mai fi. Așadar, Republica Moldova nu se va putea integra cu o problemă nerezolvată. Dar nu se va putea integra nici cu ea ,,rezolvată” prin varianta largii autonomii, căci atunci chiar Tiraspolul se va opune. De aceea, este cu atât mai bizară insistența cu care unii diplomați, majoritatea de limbă maghiară și germană, pedalează pe o autonomie extinsă la care, vezi Doamne, Transnistria ar fi îndreptățită. Este un mod ,,elegant” de a ține R.M. veșnic în anticamera UE, precum Turcia?

În privința unei posibile – deși încă puțin probabile – aderări la NATO, treaba este și mai clară. E absolut exclus ca Alianța Nord-Atlantică să accepte o țară care nu-și controlează propriul teritoriu, ba mai are și trupe rusești de ocupație înauntru. Pe de altă parte, cât de iluzorie este această mare minciună cu neutralitatea republicii, care o apără de orice conflict, se vede în ultimul an de zile, de la începutul agresiunii muscălești asupra Ucrainei, cu violarea spațiului aerian moldovenesc de către rachetele rusești... În fine, să observăm că din 2004 până acum, nicio țară fostă comunistă nu a fost primită în UE fără ca mai întâi să fi devenit membră a NATO. Crede cineva, la modul serios, că R. Moldova va fi excepția?

Mai rămâne speranța reUnirii cu România, în care, după ultimile sondaje de opinie, între 75 și 80% dintre români își doresc reunificarea. Totuși, mai sunt și rău-voitori – sau idioți utili ai propagandei rusești – care scot în evidență ,,pericolul” transnistrean în caz de Unire. Fără să cunoască câtuși de puțin datele demografice și etnografice ale acestor locuri. Este drept însă că România, stat național și unitar (spre deosebire de R. Moldova) nu acceptă niciun fel de autonomie pe criterii etnice (tot spre deosebire de R. Moldova, care acceptă!). Și bine face că nu acceptă. Deci, din acest punct de vedere, da, autonomia unei Transnistrii – ca și a Găgăuziei – poate fi un impediment. Cel puțin juridic și administrativ.

Iată, așadar, de ce este atât de importantă rezolvarea reală a acestei probleme a secesiunii transnistrene. Indiferent pentru care din cele trei scenarii de mai sus – luate separat sau împreună. Iar această rezolvare nu presupune niciun fel de autonomie etno-lingvistică. Ci doar descentralizare, subsidiaritate și egalitate cu toate celelalte diviziuni administrativ-teritoriale – indiferent că se vor numi raioane, ținuturi sau județe. Orice altă abordare decât cea a unui stat unitar și național nu va face decât să conțină germenii unor viitoare probleme. Iar acum, cu războiul din Ucraina, este momentul cel mai propice pentru rezolvarea acestui diferend. Nicicând în ultimii 30 de ani R. Moldova nu a mai avut o astfel de fereastră de oportunitate de a-și face, în sfârșit, ordine în propria ogradă. Este drept, însă, că pentru așa ceva e nevoie de adevărați bărbați de stat. Cu curaj, cu coloană vertebrală, cu viziune și determinare. Corespund cei din conducerea de azi ai repunlicii dezideratelor de mai sus? Pe cât de tare mă îndoiesc, pe atât de mult mi-aș dori ca aceștia să ne demonstreze contrariul. Desigur, timpul (apropiat) ne va arăta...