Cazimir Țino // Argumente pentru Unire. Modificarea frontierelor

Sine ira et studio

Unul dintre pseudo-argumentele dușmanilor reUnirii este cel potrivit căruia, în zilele noastre, granițele nu mai pot fi schimbate. Sau cel puțin nu în Europa. Oricum, nu în UE. Vom demonta această veselă și vinovată batere de câmpi. Schimbarea frontierelor s-a produs încă din zorii Antichității, de la apariția statelor organizate, se produce și în perioada contemporană și se va mai produce, probabil, mult timp de acum încolo. Diferența fundamentală este dacă modificările de granițe se fac pe cale pașnică și legitimă (prin tratate libere inter-statale, prin decizii parlamentare sau prin referendumuri), ori dacă, dimpotrivă, se fac prin război și deci, de cele mai multe ori, ilegitim. Și fără a produce, așadar, consecințe de jure. Cum România, spre deosebire de alte state din zonă, nu are experiență în anexarea de teritorii străine (ca să citez din memorie un clasic în viață), ne vom axa pe modificările pașnice și legitime ale granițelor statale.

Și aici trebuie să disjungem din start două variante principale: dezmembrarea sau secesiunea statelor, respectiv unificarea sau reunificarea lor. În primul caz intră, ca exemple recente și apropiate geografic, fosta URSS (slavă Domnului că s-a zis cu această închisoare a popoarelor!), fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie. Nu este exclus ca în viitorul apropiat să asistăm și la alte secesiuni: Scoția, Catalonia, Kurdistan sau mai îndepărtatul Bougainville. În sens invers, al unificării/reunificării a două sau mai multe entități statale, exemplele sunt mult mai bogate. Dacă e să luăm ca reper cronologic timpul scurs doar de la al II-lea Război Mondial încoace, deci de la 1945 până în prezent, vom constata cu plăcută surprindere că unirea unor teritorii locuite de unul și același popor nu reprezintă o excepție, ci dimpotrivă, un loc destul de comun în geopolitica mondială. De la tinere state africane și până în inima Europei (și în care reunificarea germană este exemplul cel mai cunoscut, dar nu singurul!). La sfârșitul prezentului articol, în Addenda, dăm lista completă a acestor uniuni.

În privința dreptului internațional, ceea ce ne interesează cel mai mult la subiect este Actul Final de la Helsinki, din 1 august 1975. Acesta, redactat sub egida CSCE (actualul OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa), semnat atunci de 35 de state (inclusiv România, Germania, S.U.A., URSS), cuprindea patru paneluri de lucru. Primul dintre ele, numit ,,Declarația asupra principiilor ce acționează în relațiile dintre statele participante”, enumera zece principii, asumate deci de toate aceste țări și anume:

1.Respectarea drepturilor inerente ale suveranității;

2.Nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței;

3.Inviolabilitatea frontierelor;

4.Integritatea teritorială a statelor;

5.Reglementarea pașnică a diferendelor dintre state;

6.Neintervenția în afacerile interne;

7.Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

8.Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor la auto-determinare;

9.Cooperarea între state;

10.Îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate, conform dreptului internațional.

Toate modificările legitime de frontiere în Europa după 1975 s-au făcut în respectul prevederilor acestui Act Final. Toate modificările făcute în Europa prin folosirea forței, a mijloacelor violente, a invaziilor/ocupațiilor militare – declarate sau camuflate – sunt contrare literei și spiritului Actului Final de la Helsinki și sunt lovite de nulitate în dreptul internațional. (Exemplele ne sunt la doi pași: regiunea transnistriană cu trupe de ocupație ruse, în R. Moldova, Donbas și Crimeea, în Ucraina, Abhazia și Oseția de Sud, în Georgia, Ciprul de Nord sub tutelă turcă, în insula Cipru etc.).

Așadar, orice modificare de frontieră (fie în sensul independenței/secesiunii, fie în cel al uniunii/reunirii) este perfect valabil și acceptat de drept, câtă vreme se face pe cale pașnică și legitimă. Mai mult decât atât, președintele american de la acea vreme, Gerald Ford, a explicat suplimentar și explicit acest principiu, atunci când, chiar înainte de a-și pune semnătura pe Actul Final, a declarat: ,,...Acordul interzice anexarea de teritorii prin violarea dreptului internațional, dar permite schimbarea pașnică a granițelor”. (vezi WHITE HOUSE CENTRAL FILES SUBJECT FILE; IT 104: Conference on Security and Cooperation in Europe (CSCE); Box 13; 8/9/1974 - 7/31/1975). În aceeași notă, luându-se în considerare obiecțiile ridicate de țări precum Irlanda, Spania ori Canada, Actul Final statuează așadar că, în Europa, granițele ar trebui să fie stabile, dar pot fi totuși schimbate prin mijloace interne pașnice.

Dincolo de Europa și de reglementările în materie din 1975 de la Helsinki, avem și legislația și practica Națiunilor Unite. Dreptul popoarelor la autodeterminare este un principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, privită în general ca o normă peremptorie (sau jus cogens). Adică, un principiu fundamental de drept internațional acceptat de statele suverane ca normă obligatorie și fără nicio derogare. Înțeles astfel, dreptul la autodeterminare oferă Națiunilor Unite autoritatea interpretării normelor stipulate de Charta sa. Aceasta prevede că poporul, bazat pe respectul principiilor privind drepturile egale și dreapta egalitate a oportunităților, are dreptul de a-și alege liber forma propriei suveranități și statutul politic internațional, fără nicio interferență. (vezi Charta Națiunilor Unite, Capitolul I: Scopuri și Principii, art. 1). Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 1514 din 14 decembrie 1960, cu caracter universal obligatoriu, accentuează și mai mult acest principiu, subliniind fără echivoc dreptul oricărei națiuni la autodeterminare. Inutil de adăugat că autodeterminarea poate fi înțeleasă în ambele sale sensuri de bază: de obținere a independenței (deci de desprindere dintr-un alt stat, imperiu sau putere suzerană) și, în egală măsură, de uniune sau reunificare cu un alt stat (sau cu țara-mamă de la care a fost desprinsă împotriva voinței ei).

Mai sunt astăzi, în Europa și în lume, câteva națiuni sfâșiate de dreptul forței, în dauna forței dreptului. Popoare despărțite de garduri ghimpate (reale sau imaginare, dar la fel de dureroase). Cele două Corei și cele două Chine (cea comunistă, respectiv cea capitalistă) sunt poate cele mai cunoscute cazuri. Dar toate acestea au înscrise în Constituțiile lor dezideratul reunificării. La fel a fost și cu Constituția RFG, unde se stipula dorința și necesitatea reunificării germane – ceea ce s-a și întâmplat în 1990. În cealaltă parte de Europă, în Irlanda, Acordurile din Vinerea Mare (10 aprilie 1998) prevăd, printre altele, posibilitatea și condițiile în care Irlanda de Nord (Ulster) se poate reunifica cu Republica Irlanda. Ceea ce, în cazul probabilei independențe a Scoției, se va întâmpla mai repede decât am crede. Ciprul a încercat și el să se unească cu Grecia, în iulie 1974. Invazia armatei turce (care ocupă și acum nordul insulei) a zădărnicit această dorință firească a grecilor ciprioți. Pe teritoriul ocupat a fost proclamată o așa-zisă Republică Turcă a Ciprului de Nord, nerecunoscută internațional. Vă sună cunoscută povestea?

Dintre toate popoarele care sunt astăzi încă împărțite, doar românii de pe cele două maluri de Prut trăiesc separați drept consecință a unui pact semnat peste capetele lor, de reprezentanții celor mai mari criminali ai secolului XX: Hitler și Stalin. Și doar românii nu au înscrise în Constituțiile lor (de la București și Chișinău), reUnificarea – măcar ca deziderat declarat. Dintre toate popoarele odinioară divizate, iar apoi unificate, numai românilor oare să li se pună bețe în roate de către străini? Din punct de vedere juridic, reunificarea nu poate fi oprită, amenințată sau chestionată. Și să nu mai dăm vina pe alții pentru propriile noastre neputințe! Căci – vorba altui clasic în viață – dacă poporul român de la dreapta și de la stânga Prutului își va dori cu adevărat reUnificarea, atunci nimeni nu-l poate opri! Pentru asta, românii din România trebuie să vrea. Și vor în proporție covârșitoare (75 – 80%). Pentru asta, românii din Republica Moldova trebuie să vrea și ei. Iar aici deșteptarea națională a început și face progrese admirabile, mai cu seamă în rândul generațiilor tinere și foarte tinere. În ultimul an statisticile arată că numărul celor care își doresc Unirea cu România crește constant (cifrele sunt ba de 33-35%, ba de 44%, ba, mai nou, bat spre 50%).

Mai este necesar ca și la București, și la Chișinău clasa politică să lucreze și ea pentru acest ideal. Că doar n-om fi noi, românii, mai prejos decât somalezii sau yemeniții, care și-au unit țările lor... Și nici decât germanii, care ne-au dat și nouă un frumos exemplu. Ne-au tot condus stataliștii 30 de ani (ca să nu spun 80) și unde am ajuns? Cu țara sfâșiată (Unde e Hotinul? Chilia? Cetatea Albă?), cu trupe rusești de ocupație în Transnistria, cu cel mai mic nivel de trai din Europa, cu copiii plecând peste hotare și fără voința de-a reveni acasă, cu sate depopulate... Oare nu ne ajunge? Blestemul nu ne vine de la străini, fie ei ruși sau nemți, ci de la noi înșine: la ce să ne așteptăm când nu știm cine ne sunt mama, tata, când nu-i recunoaștem pe frați, când mâinii întinse întru ajutor îi răspundem cu sudalme? Când ne e frică să spunem cu glas tare ce limbă vorbim, ca să nu deranjăm, nu-i așa? Feciorelnici mai suntem, când nu e cazul. Și tare cocoși ne dăm, față de cine nu merită oțărârea noastră.

Noroc că suntem neam iubit de Dumnezeu și, când prostia noastră capătă proporții biblice, ne mai scutură El de urechi să ne vină mintea la cap. Și noroc cu tinerii noștri, frumoși și cu suflet curat! Să nu ne gândim că străinătatea s-ar opune Unirii. Dreptul este cu noi, doar noi să vrem! Căci cine poate sta împotriva voinței poporului? Și mai ales, nu uitați: nu mor caii când vor câinii!

ADDENDA. STATE SAU/ȘI TERITORII UNIFICATE DUPĂ 1945 - WWII:

-27 aprilie 1994, Africa: republicile factice independente Bophuthatswana, Ciskei, Transkei și Venda se reunesc cu Africa de Sud;

-3 octombrie 1990, Europa: Germania de Vest (capitalistă) se unește cu Germania de Est (fostă comunistă);

-22 mai 1990, Asia: Yemenul de Nord (arab) se unește cu Yemenul de Sud (fost socialist);

-15 august 1982, Africa: Regatul Rwenzururu se reunește cu Uganda;

-2 iulie 1976, Asia: Vietnamul de Nord (comunist) se unește cu Vietnamul de Sud (fost capitalist);

-16 mai 1975, Asia: Regatul Sikkim se reunește cu India;

-10 februarie 1972, Asia: Emiratul Ras al Khaimah se unește cu restul Emiratelor Arabe Unite;

-15 ianuarie 1970, Africa: Biafra se reunește cu Nigeria;

-26 aprilie 1964, Africa: Tanganyka se unește cu Zanzibar și Pemba, formând Tanzania;

-23 septembrie 1963, Asia: Republica Suvadive se reunește cu (Sultanatul, pe atunci) Maldive;

-16 septembrie 1963, Asia: Malaya, Singapore (până în 1965), Sarawak și Sabah se unesc și formează Malaysia;

-1 mai 1963, Asia-Oceania: Noua Guinee de Vest (Papua de Vest) se reunește cu Indonezia;

-1 octombrie 1961. Africa: Camerunul Britanic de Sud se unește cu Camerunul independent;

-31 mai 1961, Africa: Camerunul Britanic de Nord se unește cu Nigeria independentă;

-1 iulie 1960, Africa: Somalia Italiană se unește cu Somalia (fostă britanică);

-30 ianuarie 1959, Asia: Regatul Omanului se reunește cu Sultanatul Musqat;

-1 ianuarie 1957, Europa: teritoriul Saar se reunește cu Germania;

-26 octombrie 1954, Europa: Teritoriul Liber Trieste se unește cu Italia (orașul) și Iugoslavia (zona adiacentă, azi în Slovenia și Croația);

-15 septembrie 1952, Africa: Eritreea se unește cu Ethiopia;

-21 noiembrie 1949, Africa: Emiratul Cirenaica, Tripolitania Britanică și Fezzanul Francez se unesc și formează Regatul Libiei;

-6 noiembrie 1949, Oceania: Noua Guinee Australiană și Papua Australiană se unesc și formează Papua – Noua Guinee;

-9 septembrie 1949, Asia: Regatul Tripura se unește cu India;

-31 martie 1949, America de Nord: Dominionul Newfoundland (Terra Nova) se unește cu Canada;

-12 septembrie 1948, Asia: Statul Hyderabad se unește cu India;

-27 martie 1948, Asia: Statul Kalat (Belucistan) se unește cu Pakistanul;

-27 octombrie 1947, Asia: Principatul de Jammu și Kashmir se unește cu India;

-25 octombrie 1945, Asia: Insula Taiwan se unește cu China;

-18 august 1945, Asia: Manciuria se unește cu China;

-8 mai 1945, Europa: Statul Croat este reunificat cu Iugoslavia;

-7 mai 1945, Europa: Insulele Dodecanez se unesc cu Grecia;