Regalul de acasă

Prezentul continuu

Motto:„România are nevoie de un regim nou care este cel mai vechi şi cel mai stabil şi mai convingător din toate timpurile. Trăiască Regele!” (Eugene Ionesco, scriitorşiacademician francez de origine română)

Iată o declaraţie de ultimă oră care se ridică deja la rangul de maximă a zilei: „Familia Regală nu va mai veni în vizită la Chişinău. Va veni acasă” (Principele Radu al României)

Peste tot acasă

Până la un punct, moştenitoarea tronului României Principesa Margareta şi Principele Radu, neîndoios, s-au simţit ca acasă şi la Universitatea Agrară, şi la Universitatea din Bălţi, şi la Mănăstirea Curchi. Şi peste tot dincoace de Prut.

M-a impresionat întâlnirea pe care a avut-o cuplul princiar la Academia de Ştiinţe din Moldova. La sosirea distinşilor oaspeţi, persoanele prezente i-au salutat cu un gest scurt de inclinare a capului, dar fără aplecarea corpului (bărbaţii) sau cu o reverenţă (femeile). Se vede că savanţii s-au pregătit temeinic de remarcabilul eveniment, studiind în prealabil eticheta regală.

Părerea mea e că Principesa Margareta şi Principele Radu n-au fost surprinşi nici de huiduielile comuniştilor din faţa monumentului lui Ştefan cel Mare. Şi atare atitudini fac parte din uzanţele acestui colţ de patrie. De ce să ne mire astfel de gesturi?

Ţara e dezbinată încă. Casa e împărţită. Iar comuniştii actuali sunt croiţi, aidoma celor de ieri, din aluatul lui Andrei Vîşinski, satrapul bolşevic care, din ordinul lui Stalin, a venit la Bucureşti la finele lui 1947 pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai şi izgonirea sa din ţară.

Pentru Moscova şi agentura ei de la Bucureşti, regalitatea era cea mai mare piedică, după cum recunoştea Petre Groza, în calea sovietizării României. Monarhia şi astăzi e o instituţie de temut pentru parveniţii de tot felul, oriunde s-ar afla ei. Dar în primul rând, pentru iredentismul velicorus. Şi vă spun de ce.

Casa Regală şi Unitatea Naţională

Monarhia simbolizează Independenţa Naţională. Prin instalarea Regelui Carol I, România a putut să profite de şansa istorică unică de a obţineun statut recunoscut pe plan internaţional de stat unitar, naţional şi suveran.

Monarhia întruchipează unitatea naţională şi integritatea teritorială a neamului. Unirea Principatelor şi apoi Marea Unire din 1918 au condus, în fond, la realizarea ideii naţionale a românilor.

Monarhia a adus României democraţie, sistem pluralist, alegeri libere şi societate deschisă. Sub Regele Carol I, iar mai târziu, sub Regele Ferdinand, au fost adoptate constituţii moderne, concepute după cele mai avansate modele occidentale.

Monarhia a creat României condiţii pentru un salt istoric din Evul Mediu în modernitate. O astfel de performanţă, scrie istoricul Neagu Djuvara, a reuşit numai Japonia imperială. S-au construit primele uzine, căi ferate, şosele, a apărut industria petrolului, România devenind a doua ţară de pe glob după SUA în ceea ce priveşte extracţia de ţiţei.

Monarhia semnifică înflorirea culturală a ţării. De-a lungul unei singure generaţii după obţinerea independenţei, societatea românească a produs creatori de marcă (scriitori, pictori, muzicieni, filozofi etc.), personalităţi cu renume mondial şi certă valoare universală: Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu ş.a.

În fine, dar nu şi în ultimul rând, monarhia românească, ca şi monarhia în lume, a însemnat stabilitate, conciliere naţională şi evoluţie, nu revoluţie. Statele care au avut răbdarea şi luciditatea să păstreze instituţia regală s-au dezvoltat paşnic, ascendent şi continuu prin împăcarea şi potrivirea intereselor divergente (Marea Britanie, Olanda, Suedia, Belgia), nu prin răsturnări sângeroase şi reculuri istorice distructive (Franţa, Rusia).

Nu întâmplător, trei dintre marii protagoniştiai Vechiului Testament (Saul, David şi Solomon)au fost regi. Tronul lor era considerat scaunul Domnului. De atunci, regii sunt unşii lui Dumnezeu.

Şi regalitatea românească nu este o excepţie. Regele Mihai a fost încoronat de Biserica Ortodoxă Română prin rânduiala Mirungerii, săvârşită de Patriarhul Nicodim la 6 septembrie 1940.

Între acasă şi acasă

Au fost, desigur, şi regi răi, şi monarhii eşuate. Excepţia însă, precum se ştie,întăreşte regula.

Regalitatea, oricum ai da, reprezintă chintesenţa unei guvernări luminate de care România s-a folosit din plin până-n momentul abuzului de putere comis de Carol al II-lea. Suprimarea monarhiei în urma ocupaţiei sovietice a dat peste cap ordinea naturală a lucrurilor nu numai din statul român, dar şi din capetele românilor care au fost forţaţi să-şi piardă reperele tradiţionale.

Simpatia tot mai accentuată din ultimul timp faţă de instituţia regală este un semn concludent că românii îşi pun gândurile şisimţurile în ordine. Nu se face însă totul dintr-odată.

Există încă zborşiţii manifestanţi care au huiduit cuplul princiar. Nu lipsesc adevăratele slugi ale ruşilor. Mai persistă prejudecăţi, clişee, rătăciri, dar şi interese potrivnice cauzei noastre naţionale.

Nimic însă din toate acestea nu va împiedica Familia Regală, dar şi pe toţi românii să se simtă, vorba lui Valentin Mândâcanu, între acasă şi acasă pe drumul de la Bucureşti la Chişinău. Şi viceversa.