Greşeala fatală a lui Putin care îi ucide regimul

Prezentul continuu

Agresiunea rusă împotriva Ucrainei a spulberat mai multe mituri care împiedicau mobilizarea euroatlantică în faţa unor provocări globale. Alipind Crimeea, Vladimir Putin, metaforic vorbind, şi-a pierdut toate cele şapte amulete care îi protejau regimul.

Şapte fetişuri protectoare ale Rusiei

1. Mitul neutralităţii. Destule state, Republica Moldova fiind unul dintre ele, şi-au făcut din acesta un fel de talisman pe care îl purtau pe toate drumurile şi la toate forumurile, crezând că astfel îşi asigură securitatea naţională. Invazia rusă în Crimeea a arătat că nealinierea politică nu face nici doi bani în condiţiile în care o putere mai mare îşi propune să înghită o ţară mai mică. Drept consecinţă, astăzi nu mai există dubii. Pentru un stat raliat la valorile occidentale singura soluţie este antrenarea lui neîntârziată într-un sistem de securitate internaţională de genul Alianţei Nord-Atlantice. Republica Moldova ori va fi în NATO, ori nu va fi deloc.

2. Mitul demilitarizării. Europenii, mai ales după dispariţia URSS, practic refuză să investească în apărarea lor, bugetele militare ale multor state (Spania, Italia, Germania, Belgia, Suedia, Portugalia), diminuându-se de la an la an. Nici chiar efortul depus de SUA în vederea consolidării securităţii naţionale a ţărilor membre ale comunităţii euroatlantice nu-i preţuit la înalta-i valoare. Planurile americane, de exemplu, de creare a unui sistem european antirachetă sunt ori criticate, ori privite cu rezerve. Stânga, reproşând Washingtonului că exagerează pericolul extern, inducea până acum ideea că lumea a intrat într-o epocă de aur în care întreaga planetă s-ar supune unor legi universale ale păcii şi dreptului internaţional. N-a fost să fie. Invazia rusă a dovedit că practic orice ţară europeană este vulnerabilă în faţa unui agresor care scuipă pe normele şi convenţiile internaţionale.

3. Mitul sfârşitului istoriei. Acesta a fost inventat de filozoful american cu origini japoneze Francis Fukuyama. În 1989, el a publicat în revista „The National Interest” articolul „Sfârşitul istoriei” în care arăta că, odată cu prăbuşirea imperiului răului, pe glob încetează rivalitatea ideologică şi triumfă democraţia liberală ca formă finală de guvernare. Că lucrurile nu stau chiar aşa s-a văzut mai demult. Cu toate acestea, social-democraţia şi liberalismul de centru-stânga insistau până mai ieri că ipoteza lui Fukuyama ar fi corectă, numai că-i prematură. Eroare. Agresiunea rusă probează o dată în plus adevărul biblic: lumea de sub soare nu-i un loc ideal în care răul evoluează, convertindu-se la capătul drumului în bine. De la căderea lui Adam încoace, lucrurile nu s-au schimbat. Răul întotdeauna ispiteşte, iar binele, pentru a se impune, cere efort, curaj, sacrificiu.

4. Mitul lumii multipolare. Multă lume a căzut pe spate de bucurie când a aflat că în locul lumii bipolare (SUA&URSS) vine una multipolară cu diferite centre de putere, cu o gamă variată de culori politice în care s-ar ţine cont de toate interesele regionale şi cele locale. Iată că nu-i chiar aşa. Multitudinea unor puteri regionale, precum China, Iranul, Pakistanul, Venezuela sau Coreea de Nord, a făcut viaţa politică internaţională mai periculoasă ca oricând, pentru că întotdeauna un descreierat de genul lui Putin sau Kim Jong Un poate să împingă planeta spre buza prăpastiei globale.

5. Mitul hegemoniei americane. Acesta e speculat cu succes de la stânga europeană până la fundamentalismul islamic. Pornind de la aceeaşi iluzie a legilor universale care ar guverna lumea în locul voinţei umane, o sumedenie de voci îndeamnă la detronarea SUA de pe poziţiile lor de „jandarm mondial”. Ravagiile anexioniste ale lui Putin în Ucraina arată fără putinţă de tăgadă că rolul dominat al Statelor Unite este indispensabil. Lumea liberă are stringentă nevoie de supremaţia supraputerii americane, singura capabilă să-i confere siguranţă şi stabilitate.

6. Mitul integrării eurasiatice. Chiar dacă se vedea de la o poştă că şi Uniunea Vamală, şi proiectata Uniune Eurasiatică sunt nişte făcături ordinare, în Occident existau nu puţini comentatori şi oameni politici care susţineau cum că Putin construieşte doar o alternativă economică Uniunii Europene. Nimic mai mult. Anexarea Crimeii confirmă fără putinţă de tăgadă faptul că la mijloc nu-i altceva decât o tentativă brutală de resovietizare a fostei URSS şi de refacere a imperiului rus într-o formă renovată.

7. Mitul putinismului. Actualul lider de la Kremlin este, fără doar şi poate, întruchiparea răului carismatic. Ca şi Stalin, de exemplu. Toată lumea bănuia că URSS este un stat totalitar, dar încerca să vadă şi partea bună a diabolicului experiment sovietic. Şi astăzi Occidentul liberal blamează autocraţia de la Moscova, represaliile împotriva opoziţiei şi presei, dar există destui experţi şi politicieni în Europa şi peste Ocean care îi găsesc justificări. Se afirmă că preşedintele rus n-ar avea încotro, că strânge şurubul pentru a ridica din genunchi Rusia, că până la urmă el nu-i atât un băiat rău, cât unul care n-a fost încă înţeles etc. Prin răpirea Crimeii, Putin s-a dat de gol. Şi-a dat arama pe faţă, compărând în faţa întregii lume ca o reeditare cumulată a lui Hitler şi Stalin.

Demascarea putinismului

Astfel, invadând Crimeea, preşedintele rus şi-a făcut-o cu mâna lui. El a comis o greşeală fatală, trezind Occidentul din somnul iluziilor geopolitice. Demistificarea unor superstiţii ideologice care bântuie planeta de ani buni limpezeşte apele şi dezmeticeşte spiritele.

URSS a început să crape nu numai datorită prăbuşirii preţurilor la petrol şi gaze naturale, ci şi a falimentului doctrinar. A compromiterii totale a socialismului sovietic în urma intervenţiei armatei roşii în Afganistan.

La fel stau lucrurile şi cu Rusia în prezent. Căderea ei începe nu doar graţie sancţiunilor economice impuse de statele occidentale, ci şi a demascării definitive a putinismului ca expresie postmodernistă a hitlerismului-stalinismului.