Sindromul post-Riga

Punct de sprijin

După summitul Parteneriatului Estic de la Riga, în presa noastră și cea internațională au apărut multiple comentarii. Tonalitatea acestora este foarte diferită. De la optimism prudent până la eșec total.

Parteneriatul Estic a fost conceput în 2008 sub egida Poloniei și Suediei pentru șase state din fosta URSS.Împreună cu Uniunea mediteraneană, aceste două proiecte trebuiau să constituie grupuri de state prietene la hotarele de sud și de est ale UE. Ceea ce trebuia să contribuie la o stabilizare economică, politică și de securitate în aceste regiuni. Bruxelles-ul pur și simplu nu putea deveni mare jucător fără a putea influența situația din împrejurimea sa. Doar că asta s-a dovedit a fi mult mai complicat decât s-a părut inițial. Al doilea proiect a eșuat din start, după Primăvara Arabă.

Parteneriatul Estic – invers. A pornit optimist, înregistrând rezultate pozitive. Dar, între timp, formatul inițial s-a transformat în 3+3 sau chiar 3+2+1. R. Moldova, Ucraina și Georgia au avansat în apropierea de UE, în timp ce Belarus și Armenia s-au mișcat spre Uniunea Vamală și Eurasiatică, Azerbaidjanul ocupând o poziție mai distinctă. Declarația finală a summitului doar a confirmat acest nou format, trei țări refuzând să semneze teza privind anexarea Crimeii. Iar celelalte trei țări care au semnat Acorduri de Asociere n-au obținut ceea ce și-au dorit – perspectiva clară de aderare la UE.

Mai mult, Ucraina și Georgia n-au obținut nici promisiunea formală de semnare a regimului liberalizat de vize în anul viitor. De unde și senzația că PE a intrat în impas și UE încă n-a reușit să facă reconsiderarea proiectului.

Problemele proiectului Parteneriatului Estic erau previzibile. Nu voi insista că a fost conceput din start ca o zonă tampon între UE și Rusia, deși această ipoteză pare plauzibilă. Întâmplător sau nu, dar țările incluse în PE coincideau cu zona care anterior a fost denumită de ZbigniewBrzezinski cordon sanitar în jurul Rusiei, iar F. Rusă, la rândul său, a declarat-o zonă a intereselor sale legitime. Deci, dacă admitem că UE a avut inițial alte planuri față de aceste țări fără a ține cont de interesele marilor jucători, atunci acestea erau cel puțin naive. Soft power-ul european s-a ciocnit de poziția dură a Rusiei, cel mai elocvent exemplu fiind situația actuală din Ucraina. Cine câștigă în această confruntare e o întrebare retorică.

Care sunt perspectivele noastre după Riga? Mai mult timp, R. Moldova a fost considerată un lider al PE. Ba chiar istorie de succes. Formal, mai e lider și acum. Am obținut maximum ce era posibil în acest timp – regimul liberalizat de vize și Acordul de Asociere. Problema e că, obținând aceste rezultate, ne-am oprit brusc din mers. De parcă cei de la guvernare și-au pus întrebarea – dar oare nu alergăm noi prea repede? Altfel, cum putem explica toate cele întâmplate după alegerile din 30 noiembrie? Cum să nu poți forma o majoritate parlamentară, după ce ai promis asta în alegeri și lumea a crezut? Cum poți să admiți un asemenea dezastru în sectorul bancar, dacă era clar încă din toamnă că intrăm și așa în recesiune și va fi un an extrem de greu?

E absolut evident că nu puteam să înaintăm la Riga cerere de aderare. Pentru că era ireal. Dar să nu înțelegi că, fără implementarea reformelor, scrise clar, punct cu punct, în Acordul de Asociere, nu ajungi decât în Uniunea Vamală?! Acum, când sondajele arată evident unde a ajuns popularitatea guvernării, pe fundalul creșterii presiunilor din partea societății, dar și ale partenerilor externi, există o singură ieșire din situație. Transformarea cât mai urgentă (imediat după alegeri) a formulei de guvernare 2+ care s-a dovedit a fi total ineficientă, în 3 sau chiar 3+ și purcederea la intervenții chirurgicale în toate domeniile. Adică, de la mimare – la reforme adevărate.

În caz contrar, ajungem la anticipate, iar rezultatul deja îl cunoaștem…