Delirul „lentocikist”

Punct de sprijin // Deloc întâmplător, „lentocika” a fost interzisă chiar în țările cele mai apropiate Rusiei – în Belarus și Kazahstan

Se apropie ziua de 9 mai. Mai multe partide deja au anunțat marșurile de care vor dori să profite.

E un fel de nebunie în toată afacerea asta. Mai mult, nebunia crește pe an ce trece. Coloane, steaguri și, desigur, panglica bicoloră. Care nu era nicio problemă încă acum câțiva ani. Un simplu simbol. Deși s-a scris mult chiar în presa rusească că nu are nimic comun cu acel război. Doar că tehnologii de la Kremlin au hotărât că aceasta trebuie să devină simbol pe tot teritoriul fostei URSS. Și de atunci a pornit nebunia. Aceasta se întețea și trebuia să demonstreze un fel de unitate, dar și să confirme într-un fel pretențiile Rusiei asupra fostelor teritorii sovietice, care au și fost denumite de Lavrov „zonă a intereselor legitime ale Federației Ruse”.

Doar că, după tot ce s-a întâmplat în Georgia în 2008, iar anul trecut în Crimeea, Donețk și Luhansk, lentocika a devenit simbol al agresiunii și ocupației. Iar nebunia inițială s-a transformat în schizofrenie. Pentru că nu mai poți s-o mai pui în piept și să zici că n-ai nimic comun cu toată adunătura de mercenari și bandiți care au invadat țara vecină. Deloc întâmplător, lentocika a fost interzisă chiar în țările cele mai apropiate Rusiei – în Belarus și Kazahstan. Chiar și aliații au simțit pericolul acestui simbol.

Noi, cum am fost cea mai sovietică republică din fosta URSS, așa și continuăm. De Ziua Drapelului național, două fracțiuni parlamentare au refuzat să-l onoreze. Tot ele vor organiza și întrecerea socialistă pe 9 mai – a cui coloană e mai numeroasă și care anume va fi arătată la televiziunile rusești. Cu steaguri și lentocikă. A treia, care se crede nu știu de ce mai șmecheră, va organiza un concert în centrul capitalei. Interpreții noștri se vor întrece mai ceva decât la „Eurovision” cântând „Katiușa”.

Și nimănui nu i-a trecut prin cap că această sărbătoare trebuia demult transformată într-o zi a împăcării. Fără ocupanți și eliberatori. Pentru că semnificația acestei zile e cu totul diferită la noi. Dacă Rusia este succesoarea de drept a URSS și vrea să trăiască doar cu trecutul glorios, e treaba ei. Noi nu suntem nici succesori și nici nu avem pretenții imperiale. Peste noi tăvălugul acelui război a trecut încolo și încoace, înainte și înapoi, și nimeni n-a făcut referendum ca să ne întrebe opțiunea geopolitică și dacă vrem să luptăm de o parte sau de alta, ori să fim neutri (așa cum pretindem acum că vrem). Buneii noștri au luptat și în Armata sovietică, și în cea română (care a fost inițial cu nemții, iar pe urmă cu rușii). Iar cei care au fost în Armata română n-au fost fasciști (apropo, chiar în armata germană doar 5% au fost naziști, ceilalți au fost doar soldați). Au fost mobilizați de cine a venit primul.

Și dacă au luptat în armate diferite, care poate fi atitudinea noastră? De ce ar trebui să fim de o parte sau de alta? Cați veterani au mai rămas în viață și de ce unii sunt mai discriminați decât alții? În alte țări veteranii se întâlnesc ca să serbeze sfârșitul războiului și să-i pomenească pe cei căzuți. Veteranii ruși se întâlnesc cu cei germani. Și doar la noi politicienii se întâlnesc în mod rușinos cu ei pe rând, în loc să-i așeze la aceeași masă.

Toate țările serbează victoria asupra fascismului. E normal. Germania și-a asumat vina pentru crimele regimului nazist. Și doar Rusia serbează sfârșitul „Marelui Război pentru apărarea Patriei”. E o construcție ideologică, desprinsă artificial din cel de-al Doilea Război Mondial. E treaba lor, cum am zis, ce să serbeze și cum să serbeze. Anul acesta, compania mai mult decât modestă care va participa la paradă e foarte semnificativă. Ceea ce ar trebui să-i mai pună pe gânduri și pe purtătorii noștri de lentocikă. Ei ce serbează?

Am fost întrebat deunăzi de o publicație de limbă rusă dacă „e o sărbătoare sfântă” pentru mine. Cu siguranță nu. Deși am fost educat în perioada sovietică, am citit multe cărți după asta. Cred că ar trebui să ne învățăm să privim mai larg evenimentele istorice, fără clișee ideologice preluate de la alții. Și să avem sărbătorile noastre, nu cele străine.

Ce ziceți de o zi a împăcării, fără lentocikă?