BEM sau nu BEM: Aceasta-i întrebarea…

Punct de sprijin

Situația cu BEM rămâne în continuare incertă.

După ce săptămâna trecută premierul Gaburici a anunțat că BEM va fi lichidată, iată că doar peste câteva zile liderii alianței de guvernare au ieșit cu declarația că aceasta va fi naționalizată. Remarcabil e și faptul că, dacă anterior premierul a înaintat la pachet și un fel de ultimatum, amenințând cu demisia, iată că după întrunirea AME la care a fost invitat ne zice că și-a expus îngrijorările, a fost auzit și acum trebuie să vină cu o listă de propuneri. Și dacă primele reacții la demersul lui Gaburici au fost foarte dure, atunci după întrunire liderii alianței au sugerat că acesta ar putea să rămână și în continuare premier. Interesantă turnură. Dacă s-au înțeles, e bine. Pentru că au comunicat și nu fac schimb de declarații prin Fb și presă.

Problema e că nu-i clar despre ce anume s-au înțeles. Lichidarea și naționalizarea nu e deloc același lucru. Ba chiar diferit, ca să nu zic total opus. Procedurile de realizare, consecințele și costurile fiecărei variante sunt diferite.

Nu voi intra în detalii tehnice, pentru că se cere o analiză minuțioasă. Fiecare variantă își are plusurile și minusurile sale. Principalul argument în favoarea lichidării este că aceasta este o condiție a FMI, care iată că trebuie să vină în R. Moldova săptămâna viitoare. Mai departe e simplu – avem nevoie ca de aer de semnarea memorandumului cu FMI. Ceea ce înseamnă deblocarea finanțărilor externe, care constituie cam a cincea parte din buget. Fără aceste finanțări (iar memorandumul e și culoarea verde a semaforului pentru ceilalți donatori), nu cred că avem șanse să ieșim cât de cât onorabil din situație. Suntem deja intrați în recesiune, exporturile și remitențele scad și, fără finanțări externe în valută, leul ar putea să se devalorizeze semnificativ. Până la urmă, lichidarea e o operațiune chirurgicală dureroasă, care comportă și ea costuri, dar rapidă și ne permite restabilirea relațiilor cu finanțatorii externi. Depunerile cetățenilor în acest caz vor fi transferate la alte bănci, cum a mai fost și în alte cazuri.

Naționalizarea e un alt scenariu, care prevede intrarea statului în posesia BEM. În multe alte țări, în situații de criză, statul intervine prin acest procedeu ca să salveze situația dintr-un anumit domeniu, ca mai apoi, după redresare, să se retragă. Remarca care se cere aici este – în țări cu o economie funcțională. Or, aceasta nu se referă la noi.

O altă întrebare care trebuie explicată este – de ce cu doi ani în urmă guvernarea ne convingea (cu argumente, desigur) că statul trebuie să renunțe la controlul BEM, adică insista pe varianta denaționalizării, iar acum insistă pe varianta exact opusă? În 2013, statul a micșorat participația sa în BEM de la 56% la 33%, argumentând decizia că doar un investitor strategic va ameliora situația, iar statul doar va trebui să-și primească la timp dividendele. Această explicație chiar și acum îmi pare mai logică decât cea recentă. Doar că știm ce s-a întâmplat mai apoi. Apropo, după decizia CSJ din noiembrie 2014, statul a revenit la cota de 56%. Dar am intrat într-o coliziune juridică - această decizie nu este executată deocamdată. Pentru că trebuie să restituim banii celor care au cumpărat acțiunile. Iar acei cineva nu se grăbesc să-i revendice. Dar cu siguranță o vor face mai târziu. De aceea, și această variantă va avea costuri. Inclusiv va necesita injecții suplimentare pentru a readuce BEM pe linia de plutire.

Cred că varianta definitivă încă nu e aleasă. Alegerea e grea, ambele variante fiind proaste. Dar trebuie făcută.Situația va deveni mai clară abia după negocierile cu FMI. Ale cui argumente vor cântări mai greu vom vedea cât de curând. Sunt tentat să le consider pe cele ale FMI mai convingătoare. Iar dorința statului de a prelua posesia BEM nu poate garanta că acolo nu se va întâmpla ceea ce a fost și până acum. Vorba cântecului lui Pavel Stratan – noi BEM, puțin câte puțin. Uneori chiar prea mult…