Independența poartă chipul nostru

Contre-jour

Aici am ajuns: dacă te arăți mai optimist și lași loc de speranță, măcar de Ziua Independenței, poți trece drept naiv sau cinic. Refrenul popular este că trăim un dezastru, o rușine, că asistăm la un rateu național. Curios este că printre cei care declamă partitura catastrofei i-am auzit în aceste zile și pe unii oameni politici, funcționari publici și magistrați, ale căror decizii, opțiuni, interese și parti-pris-uri au influențat puternic actuala stare de lucruri.

Un veteran al independenței și al luptei împotriva regimului comunist de ocupație mărturisește că se simte neputincios, că vrea să dea foc și să plece din țară. Un îndemn „optimist”, nimic de zis, numai că acest impuls de disperare al politicianului a fost anticipat de numeroși basarabeni cărora nimeni nu le-a pus un microfon în față ca să-și exprime durerea și dezamăgirea. Au plecat anonimi, care și cum au putut, riscându-și sănătatea și siguranța personală, pentru că țara lor nu le putea oferi decât regrete și nostalgii. Cel mai activ segment din populație, aproape un milion de moldoveni, și-a luat lumea în cap fără „să dea foc”, dar lăsând satele în paragină și copiii minori în grija bătrânilor…

Toată lumea are dreptul să se simtă dezamăgită. Fiecare a așteptat ceva de la independență și nu a (prea) primit. Lamentația și indignarea unui cetățean de rând, copleșit de necazuri și lipsit de soluții, pare mai legitimă, deși nici el nu se poate extrage imaculat din peisaj: dacă nu este responsabil, dacă nu merge să voteze ani în șir și dacă atunci când se duce totuși la vot alege pe cine alege, fără să fi învățat ceva de pe urma eșecurilor precedente, aș zice că nu mai are dreptul moral să arunce invective și blesteme în toate părțile. Și, din păcate, aproape 50% din numărul alegătorilor n-au fost interesați să participe la vot, mai ales în anii din urmă.

Cu totul alta este bosumflarea acrită a celor care au fost implicați în actul guvernării și în viața publică din aceste două decenii. Independența, așa cum arată ea, cu vânătăi și bube în cap, este și rezultatul activității lor, al aleșilor neamului, nu numai al unor împrejurări istorice sau conjuncturi geopolitice mai presus de voința oamenilor, a indivizilor…

Am fost mereu tentat să compar cele două decenii și ceva de independenţă ale Republicii Moldova cu cei 22 de ani interbelici, perioadă în care Basarabia s-a aflat în componența Statului Român. Unirea de la 1918 a salvat identitatea națională și existența fizică a moldovenilor. Dar dacă România Mare s-a prăbușit sub loviturile inamicilor săi externi, nazismul și comunismul, 75 de ani mai târziu Republica Moldova este roasă pe dinăuntru de bacilul corupției și al cleptocrației naționale.

S-ar zice că pe basarabeni îi macină o vocaţie a autodistrugerii, o incapacitate cronică de autoguvernare. Spun asta, gândindu-mă la faptul că în toți anii independenței post-sovietice la noi a fost mai degrabă încurajată mediocritatea și combătură valoarea, s-a cultivat obediența față de șefi, conformismul față de tradiții și cutume, nu adevăratele caractere, nu curajul propriilor opinii. Am ajuns să facem haz la modul fatalist de cumetria și nepotismul la basarabeni. Care nu înseamnă solidaritate de familie, ci complicitate la furt alături de neamuri…

Independența Moldovei poartă chipul nostru. Să ne privim în oglindă înainte de a da vina pe alții.