Când Universul „glumește” cu noi

Contre-jour

Mijlocul lunii mai ne găsește în R. Moldova asaltați de evenimente culturale ce nu trebuie neglijate. Cinefilii cu stagiu și pretenții - sper că avem măcar vreo duzină din aceștia la Chișinău - urmăresc cu interes cronica Festivalului de la Cannes, acolo unde românii, pentru prima dată în istoria cinematografiei naționale, au o dublă prezență în concursul pentru Palme d’Or. Și asta în timp ce alte cinematografii importante de pe continent, între care și rușii, nu au fost selecționați cu niciun film în concursul principal. La noi este vorba de Cristi Puiu, „părintele noului val” al cinemaului românesc, cu lungmetrajul „Sieranevada”, și de Cristian Mungiu (câștigător Palme d’Or în 2007) cu „Bacalaureat”... Ei, dar despre Cannes vom mai avea prilejul să vorbim, după încheierea competiției din acest an.

Prioritatea culturală a momentului este Festivalul Internațional de Film Documentar „Cronograf” de la Chișinău (acolo unde „realitatea devine artă”), 12-18 mai, ajuns la a 13-a ediție. E o performanță a organizatorilor - Virgiliu Mărgineanu și Leontina Vatamanu -, care merită din plin elogiile noastre. Sunt puține inițiativele culturale basarabene care au continuitate și cresc valoric de la un an la altul.

Am asistat la o festivitate de deschidere foarte frumoasă, elegantă și de bun-gust, pigmentată cu discursuri, dar și cu intervenții muzicale ale grupului „Univox”, care acompaniau inspirat imaginile de pe ecran. O inaugurare bine gândită, cum rareori vezi în R. Moldova. Sala a fost arhiplină, pentru că și filmul care deschidea Festivalul era anunțat ca unul de senzație – „Omul care a salvat lumea”(„The man who saved the world”). E o peliculă din seria „docuficțiune” , producții care s-au infiltrat fără scandal, aș spune chiar armonios, în festivalurile de film documentar.

Povestea ce implică un rus și Rusia în general, evident, nu putea fi decât cutremurătoare. În contextul scandalului mondial, generat pe 1 septembrie 1983 de doborârea de către sovietici a avionului de pasageri sud-coreean (zborul KAL 007, New York-Seul), la un Centru sovietic de supraveghere a rachetelor balistice cu încărcătură nucleară sunt recepționate semnale în serie că americanii au lansat un atac asupra țintelor din Rusia. Este declanșată alarma, întreaga echipă se agită, sunt activate procedurile conform protocolului de criză și începe numărătoarea inversă, până la replica nucleară pe care ar urma să o dea URSS atacului american. Lumea e în prag de catastrofă, dezastrul pare iminent și decizia finală stă pe umerii locotenent-colonelului Stanislav Petrov, șeful echipei de supraveghere aflată de cart în acea zi dramatică - 26 septembrie 1983. De confirmarea sau de infirmarea informației privind lansarea rachetelor americane, pe care el va trebui să o transmită superiorilor săi pe linie ierarhică, depinde dacă Uniunea Sovietică va declanșa atacul de răspuns împotriva Americii.

Ofițerul rus ignoră sistemele de avertizare, mai ales că nu are nici confirmarea vizuală, pe radar, a atacului american, și decide că este o alarmă falsă. Intuiția și, mai ales, scrupulele sale, care sfidează regulamentele rigide ale unei asemenea instituții, ne-au salvat de la o confruntare nucleară care ar fi distrus lumea și viața pe pământ.

Filmul prezintă cifre exacte despre numărul și capacitatea de distrugere a armelor nucleare existente – un tablou apocaliptic care nu lasă loc de iluzii că după un asemenea război ar mai exista supraviețuitori. „Eroul”, aclamat și îmbrățișat de colegii săi transfigurați de frică și tensiune, este muștruluit de superiorul său, generalul pe care îl tot suna în noapte trezindu-l din somn și raportându-i atacul american cu rachete. Generalul îl ceartă pentru că nu a completat riguros, minut la minut, jurnalul de cart. Nu știm dacă de la această neglijență, cu totul ridicolă, i se trage sfârșitul carierei de ofițer a lui Stanislav Petrov, dar el va abandona serviciul militar.

Ca spectator, cucerit și bulversat de acest subiect, te întrebi care a fost cauza acelei defecțiuni de calculator pe 26 septembrie 1983 de la Centrul sovietic de supraveghere nucleară? Cum s-a putut ajunge la acea bornă decisivă în istoria omenirii, despre care majoritatea dintre noi habar n-am avut?... Pentru că totul atârna de un fir de ață. Răspunsul lui Stanislav este că defecțiunea nu a fost găsită, nu a putut fi explicată și, pentru a mai stinge din stupoarea fetei care îi pune această întrebare, adaugă, misterios, că probabil a fost… o glumă a Universului, o glumă pe care a făcut-o cu noi, oamenii. Bună „glumă”, nimic de zis, și măreț sistem de apărare, conceput de om, împotriva unor asemenea „ghidușii” sinistre! De altfel, fostul ofițer e convins că un război atomic sau măcar un accident devastator, din cauza enormei concentrări de arme nucleare în lume, este oricum inevitabil…

Cum filmul realizat de danezul Peter Anthony are și un important filon de ficțiune, de joc artistic, aflăm că biografia personajul central, eroul rus, e mai complexă. Stanislav are o relație conflictuală cu maică-sa, cu care nu mai comunică de ani de zile, și asta din cauză că, așa cum crede el, aceasta a ținut mai mult la fratele său mai mic și l-a neglijat pe el, pe Stanislav. În plus, eroul nostru își pierde soția – unicul om pe care îl iubește și protejează - care moare de cancer. Și acest deznodământ tragic îl trimite în alcool și singurătate, cum îl descoperim și în primele cadre ale filmului. Americanii știu despre fapta lui, îl găsesc, îl elogiază, iar regizorului danez, după ce a încercat patru ani de zile să-l convingă să accepte să participe la un documentar de acest fel îi mai trebuie încă 10 ani pentru a face filmul. Stanislav e un tip scorțos, suspicios, încercat de viață și de prea multe ori trădat de ea, încât dialogul, relația cu el e un adevărat chin pentru tânăra translatoare angajată de producători.

Finalul acestei povești ne relatează despre vizita peste Ocean, în Statele Unite, a lui Petrov. Eroul rus este primit la ONU, premiat și elogiat, și are șansa să-l întâlnească și pe actorul său preferat, Kevin Costner.

Tot în America Stanislav Petrov vizitează baza unor rachete americane, din acelea despre care se crezuse că fuseseră lansate asupra URSS. Un moment prielnic pentru o dispută Est-Vest între fostul ofițer rus și un angajat american de la acea bază și, în același timp, o pledoarie pentru pace și înțelegere. „N-avem de ales, spune Petrov, ori vom trăi ca frații, popoarele noastre, ori vom dispărea ca dinozaurii”.

După vizita în America, impresionantă și fascinantă pentru un fost militar care nu evadase niciodată din viața cenușie din Uniunea Sovietică, eroul revine în Rusia și trăiește drama morții fratelui său mai mic. E iarăși un moment prielnic, îi spune tânăra translatoare care l-a însoțit în America, să o viziteze și să se împace cu maică-sa. Stanislav cedează în cele din urmă acestor insistențe și merge s-o revadă pe cea care i-a dat viață. Scene emoționate la întâlnirea din apartamentul bătrânei și vizita lor la cimitir, la mormântul fratelui. O îmblânzire, o înțelepciune de viață – „trebuie să avem grijă unii de alții” – pune stăpânire pe sufletul altădată rugos al fostului militar. Înainte de a rezista atacului nuclear, pe care tot omul, în iresponsabilitatea sa, l-a inventat, trebuie să-ți stăpânești „demonii” din tine, să poți trăi omenește și în pace cu ai tăi…

Dincolo de subiectul senzațional pe care îl tratează, filmul lui Peter Anthony ilustrează perfect ceea ce am numit la începutul acestei cronici genul „docuficțiune”. Convenția dintre regizor și protagonist, încheiată în vederea unui asemenea film, este dublă. Mai întâi, avem acceptul personajului central de a participa într-o narațiune documentară. Apoi: avem acceptul ca secvențe din povestea, din biografia lui, ce nu mai pot fi prinse, cronologic, în film (protagonistul se află la o altă vârstă) să fie jucate de actori profesioniști. Produsul care rezultă face destule infidelități filmului documentar cu care ne-am obișnuit, dar capătă în schimb un plus de „adevăr artistic” și devine mai memorabil, concurând impactul unei opere de ficțiune.

Nu știu dacă filmul lui Peter Anthony, „Omul care a salvat lumea”, va câștiga trofeul principal al Festivalului „Cronograf” din acest an - rezultatele se vor alfa în câteva zile –, dar proiecția lui în prima seară a Festivalului a dat un start cât se poate de promițător. Filme precum „Domnul Gaga” („Mr. Gaga”), Israel, „Pătratul negru” („Shavi kvadrati”), Georgia, „Războiul minciunilor” („Krieg der lügen”), Germania, și altele, proiectate până acum în cadrul Festivalului, au confirmat valoarea selecției.

Mergeți la „Cronograf”!