Andrei Tarkovski – „Nu faceţi din mine un sfânt!”

Contre-jour

Astăzi, 4 aprilie, e ziua de naștere a lui Andrei Tarkovski, regizor rus cunoscut şi apreciat în întreaga lume. Autorul lui „Andrei Rubliov” ar fi împlinit 84 de ani (n. 1932). Generaţii de cinefili îşi transmit una alteia, de-a lungul timpului, respectul pentru acest creator de excepţie.

Mai puțin cunoscut este Andrei Tarkovski ca scriitor, ca autor de jurnale şi scrieri ce i-au alimentat şi completat creaţia cinematografică. „Martirologiul” a fost publicat în diverse ediții în mai multe limbi. În Suedia, țară în care a filmat ultimul său film – „Sacrificiul”, 1986 -, volumul are 960 de pagini și reprezintă textul integral al tuturor însemnărilor făcute de regizor. Varianta românească, „Sculptând în timp” (Editura Nemira, 2015) are doar 312 pagini. Tarkovski a scris jurnalul timp de 16 ani, între 30 aprilie 1970 şi 15 decembrie 1986 – ultima însemnare o face cu două săptămâni înainte de a muri, la 29 decembrie 1986, într-o clinică din suburbiile Parisului.

Regizorul şi-a început jurnalul în perioada de pregătire a filmului „Solaris”, când nu mai filmase de vreo 4 ani. Notaţiile sale nu fixează doar munca asupra filmelor pe care avea să le facă de-acum încolo, dar şi cenzura, hărțuiala la care este supus de către cinovnicii de la „Mosfilm” şi „Goskino” – aceste persecuţii provocându-i mari suferinţe. Multe pagini din „Martirologiu” sunt reflecţii filosofice ale autorului, altele anunţă proiecte ale filmelor pe care n-a mai reuşit să le facă. Nu lipsesc impresiile de lectură, citatele din cărţile care i-au plăcut, descrierea viselor, desenele (Tarkovski avea un real talent de pictor), însemnări despre preocupările vieţii cotidiene. E greu de spus dacă Tarkovski a fost sincer până la capăt în paginile sale de jurnal. El bănuia că vor fi citite şi, probabil, publicate, de aceea uneori e aluziv. Nu a reuşit însă întotdeauna să se controleze, lăsând să se reverse în pagina scrisă tot ce avea pe suflet. Maximalist incurabil şi etern neadaptat, recunoscându-şi doar propria dreptate, Tarkovski este necruţător cu sine însuşi, dar nu-i iartă nici pe ceilalţi, inclusiv pe prieteni, pe cei cu care a lucrat la filme şi cărora le datorează, cel puţin parţial, gloria sa. Renumiţii operatori Vadim Iusov (a conceput imaginea la filmele de început ale lui Tarkovski) şi Gheorghi Rerberg (lui i se datorează „Oglinda”) sunt numiţi „trădători”. Calificative mai dure primesc şi alţi colegi de breaslă: Serghei Gherasimov, Mark Zaharov, Serghei Bondarciuk, Marlen Huţiev, Stanislav Rostoţki, Iuli Raizman, Gleb Panfilov, Iosif Heifiţ, Vladimir Naumov… – adică floarea cinematografiei sovietice. Puţini sunt acei care au scăpat de peniţa veninoasă a lui Tarkovski.

După publicarea în Rusia a jurnalului lui Andrei Tarkovski, mulți (mai ales din lumea filmului) l-au acuzat de grandomanie, i-au luat în derâdere postura de vizionar şi de „ales al lui Dumnezeu”, i-au contestat subiectivitatea bolnăvicioasă, înjurăturile şi cuvintele de ocară cu care i-a gratulat (şi sunt atâtea în paginile „Martirologiului”!). Oricum, jurnalul îl înfăţişează pe Tarkovski într-o altă - neobişnuită, surprinzătoare - lumină, făcându-ne, pe unii dintre noi, să-i privim filmele dintr-o perspectivă mai complexă.

Fragmente din „Martirologiul” lui Andrei Tarkovski

30 aprilie 1970, Moscova

Am discutat din nou cu Saşa Mişarin despre proiectul „Dos­toievski”. Ar trebui scris mai întâi, să nu mă gândesc încă la regie. Nu are niciun sens, cred, să fac o ecranizare după Dostoievski. Chiar despre F.M. (Fiodor Mihailovici - n. trad.) ar trebui făcut un film. Despre caracterul său, despre Dumnezeul şi diavolul său, despre creaţia sa.

Tolea Soloniţîn ar putea fi un Dostoievski excepţional. Trebuie să citesc tot ce a scris Dostoievski. Tot ce s-a scris despre el, filozofia rusă – Soloviev, Leontiev, Berdiaev ş.a.m.d. „Dostoiev­ski” poate deveni chintesenţa a ceea ce am vrut să fac eu în cinema.

Acum însă mă concentrez pe „Solaris”. Deocamdată totul merge chinuitor şi în silă, pentru că Mosfilmul a intrat într-o perioadă de criză. Pe urmă urmează „Belîi deni” (titlul de lucru al filmului „Oglinda” – n. trad.).

10 mai

Am cumpărat o casă la Miasnoie (sat în regiunea Riazan, pe malul râului Oka, la 300 de km de Moscova – n. trad.). Casa pe care ne-am dorit-o. Acum nu mă mai tem de nimic: dacă nu-mi vor permite să lucrez, am să mă retrag în sat, voi creşte porci şi gâşte, voi cultiva grădina. Să scuip pe ei!

3 septembrie

Tare aş vrea să-i arăt „Rubliov” lui Soljeniţîn. Poate să vorbesc cu Şostakovici? Cât de vanitoşi sunt aceşti bătrâni – toţi aceşti Gherasimovi! Cum râvnesc ei slava, laudele, decoraţiile, premiile! Cred, probabil, că obţinând toate acestea vor filma mai bine. Mi-e milă de ei. Nişte diletanţi nefericiţi, care câştigă bani cu aceste bibelouri. Şi trebuie să observ că o fac aproape profesionist. Apropo, Heyse avea o remarcă în acest sens: „Diletantul este un om curios care simte plăcere în a face ceea ce nu poate să facă”.

9 septembrie

Ne putem salva, doar salvându-ne fiecare în parte. A venit vremea eroismului individual. Un fel de ospăţ pe timpul ciumei. Îi salvezi pe toţi, dacă te salvezi pe tine însuţi. În plan spiritual, evident. Eforturile colective sunt fără niciun rezultat. Suntem oameni şi nu avem instinctul conservării speciei, aşa cum îl au furnicile sau albinele. În schimb, avem un suflet nemuritor, un suflet pe care l-am călcat în picioare cu o bucurie răutăcioasă. Aşadar, instinctul nu ne va salva, mai mult, lipsa lui ne va aduce pieirea. Iar pe principiile morale, spirituale, am scuipat…

Ce ne poate salva? Nu ne putem bizui pe conducători! Acum omenirea poate fi mântuită doar de un geniu – nu de un proroc, nu! -, doar un geniu care va formula un ideal moral. Dar unde e acest Messia?

14 septembrie

De foarte multă vreme nu l-am văzut pe tata. Pe măsură ce trece timpul şi nu-l văd, devin tot mai melancolic şi îmi pare îngrozitor să mă duc la el. Am complexe în relaţiile mele cu părinţii. Nu mă simt matur alături de ei. Şi nici părinţii, am impresia, nu mă consideră matur. Nişte relaţii dureroase, complicate, nemărturisite. Nu e deloc simplu. Îi iubesc foarte mult, dar niciodată nu m-am simţit liniştit şi egal alături de ei. Cred că şi ei se sinchisesc de mine, deşi mă iubesc. E straniu. Ne-am despărţit cu Ira, am divorţat, eu am o nouă, altă viaţă, iar ei se comportă de parcă nu observă nimic. Chiar şi acum, după ce s-a născut Andriuşa. Se ruşinează să discute cu mine direct despre toate acestea. Şi eu mă ruşinez. Şi aşa a fost întotdeauna.

Mă tem cumplit de înmormântări! Chiar şi atunci când am înmormântat-o pe bunica mi-a fost groază. Şi nu că a murit, dar din cauză că în jurul meu erau oameni care îşi exprimau sentimentele lor, chiar sincere. E peste puterile mele să suport când cei apropiaţi îşi exhibă sentimentele.

24 aprilie 1971

Am fost la Romanov (preşedintele Comitetului de Stat pentru Cinematografie – n. trad.). Mai erau acolo Gherasimov, Bondarciuk, Kulidjanov, Pogojeva, cineva de la Comitetul Central (un zbir de pe lângă Ermaş) şi Baskakov. Ah, da, mai era şi Sizov (director la „Mosfilm” – n. trad.) Din nou mi se cere să fac corecturi la „Rubliov”. Nu mai am puteri! N-am mai suportat şi am încercat să protestez. Dar cel mai rău este că Sizov insistă, în mod categoric, să fac corecturile, chiar dacă Demicev (membru în Biroul Politic al Comitetului Central al PCUS – n. trad.) ar fi de acord să dea drumul la film fără aceste mutilări.

Ah, cât aş vrea să filmez! Ce fel de ţară e asta care nu-şi doreşte nici măcar să facă nişte bani cu filmele mele!? (…)

14 august

Talentul e un bun comun, aparţine tuturor. Iar cel ce poartă acest talent e la fel de insignifiant precum un rob muncind pe plantaţie, ca un narcoman, ca un lumpen. Talentul, de fapt, e o sursă de nefericire pentru purtătorul său, pentru că, pe de o parte, nu-ţi oferă niciun drept la demnitate şi stimă, iar pe de altă parte, te împovărează cu mari responsabilităţi. E ca şi cum unui om cinstit i s-ar încredinţa să apere şi să păstreze nişte bijuterii, fără dreptul de a se folosi de ele…

30 decembrie

A apărut prima (după lansarea lui „Andrei Rubliov”) cronică la film în Komsomolskaia pravda. Semnează un oarecare Grigori Ognev. O cronică ticăloasă, care – contrar aşteptărilor lor - va atrage şi mai mult publicul. În ziar nu se spune că „Rubliov” poate fi privit în cinematografe. Nu există în oraş niciun afiş care să anunţe filmul. Cu toate acestea, am aflat că e foarte greu să faci rost de bilete la „Rubliov” - toate s-au vândut. Îmi telefonează diverşi oameni şi, impresionaţi de film, îmi mulţumesc emoţionaţi.

12 ianuarie 1972

Ieri, Sizov mi-a comunicat observaţiile pe care le are faţă de „Solaris”, observaţii cumulate şi care parvin de la mai multe „instanţe” – de la secţia de cultură a Comitetului Central, de la Demicev, de la Comitetul pentru Cinematografie… Am notat tocmai 35. Dacă aş vrea să ţin cont de ele (lucru imposibil), din film nu va mai rămâne nimic. Aceste observaţii sunt şi mai absurde decât cele pe care le-am primit la „Andrei Rubliov”. De pildă:

1. Să se arate mai clar cum va fi lumea în viitor. Din film nu reiese nimic clar.

2. Nu sunt destule filmări ale naturii de pe planeta viitorului.

3. Cărui lagăr aparţine Kelvin – socialist, comunist sau capitalist?...

4. Concepţia despre Dumnezeu trebuie înlăturată…

5. De scos concepţia despre creştinism.

6. Să fie scoşi din film actorii străini.

7. Să fie scurtată sinuciderea lui Hari.

8. Să fie scurtate scenele în pat ale protagoniştilor.

9. De scos cadrele în care Chris apare fără pantaloni.

10. Trebuie să se sugereze foarte clar că Chris şi-a îndeplinit MISIUNEA…

11. Nu trebuie să se creeze impresia că Chris e un leneş…

Acest delir al dădăcelilor se încheie cu remarca: „Alte observaţii asupra filmului nu avem”. Poţi să mori, pe cuvântul meu! Nu înţeleg ce vor, de fapt, de la mine? Dacă aş face tot ce‑mi cer, aş distruge filmul. Ori poate vor să-i înfrunt şi să le spun că nu voi ţine cont de pretenţiile lor? E o provocare ordinară… Vor să renunţ să mai filmez? De ce? Nu mai înţeleg nimic… Doamne Dumnezeule, cât de cretini trebuie să fie tipii ăştia ca să facă asemenea observaţii!

19 august

Elveţia – o ţară incredibil de curată şi îngrijită, tocmai potrivită pentru cei obosiţi de atâta alergătură. Seamănă foarte mult cu o casă pentru alienaţi – linişte, surori amabile, zâmbete de complezenţă…

27 ianuarie 1973

Ce trist e să trăieşti pe lumea aceasta! Îi invidiez pe toţi acei care pot crea fără să depindă de stat. Şi sunt majoritatea, în afară de oamenii angajaţi în cinematografie şi în teatru. (Nu pomenesc de televiziune, pentru că televiziunea nu e creaţie). Sunt liberi. E drept că au şi „libertatea” să nu câştige prea mulţi bani, dar măcar pot lucra, pot crea. Ce conducători mitocani avem! Au ei nevoie de literatură, poezie, muzică, pictură şi film? Nu, dimpotrivă, toate acestea îi deranjează… Şi eu nu vreau decât să muncesc, nimic mai mult. Să muncesc! Oare nu e acesta un comportament primitiv, o crimă chiar, să ţii fără lucru un regizor despre care presa italiană scrie că este genial?

Cred că ceea ce mi se întâmplă nu e decât o răzbunare a mediocrilor care au ajuns în posturi de conducere. Mediocritatea nu suportă artiştii, iar mediocritatea s-a instalat la putere în această ţară.

6 aprilie

Mi-am amintit astăzi, nu ştiu de ce, cum am pierdut manuscrisul cu scenariul (nu aveam o altă copie) la „Rubliov”. L-am lăsat în taxiul din care am coborât la colţul străzii Gorki (vizavi de „Naţional”). Taxiul a plecat şi eu, de necaz, m-am îmbătat. După o oră am ieşit de la „Naţional” şi m-am dus la VTO („Vsesoiuznoie Teatralnoe Obșcestvo” - Societatea Oamenilor de Teatru). Peste alte două ore, coborând în jos pe stradă, la acelaşi colţ unde pierdusem manuscrisul, a oprit în dreptul meu un taxi - încălcând regulile de circulaţie – şi şoferul mi-a întins manus­crisul meu prin fereastra portierei. A fost o adevărată minune.

7 noiembrie

De ce toţi vor să facă din mine un sfânt? Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! Eu vreau să creez. Nu faceţi din mine un sfânt!