Unde ar fi ajuns România azi, dacă regele Mihai n-ar fi fost forțat să abdice?

Sursa: ziare.com

Din capul locului trebuie spus că Regele nu putea refuza semnarea decretului de abdicare. Cei doi lideri români, respectiv premierul Petru Groza și ministrul său Gheorghe Gheorghiu-Dej, au amenințat cinic că, în caz de refuz, pot declanșa un masacru, a cărui responsabilitate ar fi urmat s-o suporte însuși Suveranul.

În plus, palatul fusese complet izolat. Liniile telefonice erau întrerupte, iar gărzile desființate și înlocuite cu trupe ale diviziei „Tudor Vladimirescu”, constituite din prizonieri români, instruiți și îndoctrinați în Uniunea Sovietică.

Deci, în acea zi de 30 decembrie 1947, regele nu avea alternativă.

Degeaba contase pe răspunsul la un memoriu înaintat încă din 1945 președintelui american Franklin Roosevelt, pentru a cere sprijin față de abuzurile forțelor de ocupație sovietice, aflate atunci în țară.

Prin memoriul său, tânărul rege Mihai I incrimina încălcarea de către partea sovietică a prevederilor armistițiului, fără nicio explicație. Se referea în principal la confiscarea bunurilor românești - fabrici întregi - dar și la susținerea grupurilor de comuniști care incitau la dezordine.

Regele conta că Occidentul nu va lăsa de izbeliște o țară care repornea pe drumul ei democratic, drum de la care a fost abătută printr-un nefericit concurs de împrejurări ale istoriei.

Occidentul însă nu se arată sensibil la problemele democrației în acel ceas. Vădit lucru, se ferea să tulbure propriile relații cu uriașul aliat din Răsărit, care devenea tot mai clar un potențial adversar și risca să amenințe pacea lumii.

O eventuală intervenție a SUA în sensul memoriului înaintat de regele României ar fi putut fi primită de URSS cu bunăvoință protocolară, dar ar fi putut provoca la fel de bine și furia imprevizibilei URSS. Teama față de acest din urmă pericol a primat, iar memoriul înaintat de rege a rămas ca piesă de arhive.

Căci iată ce scrie Departamentul de Stat către Ambasada din București, în legătură cu memoriul regelui României:

„Nu se consideră oportun să se dea un răspuns formal scrisorii regelui (...) într-o perioadă când noi căutăm să ajungem la o bază comună cu Guvernul Sovietic în legătură cu situația României. Nu dorim, totuși, ignorând scrisoarea regelui, să întărim impresia pe care el o poate avea că în Statele Unite nu există înțelegere pentru problema României. Sunteți prin urmare autorizat să-i spuneți regelui că vi s-a comunicat să-l informați că președintele Roosevelt a primit scrisoarea și acest guvern privește cu simpatie dorința României de a recâștiga locul printre națiunile independente și iubitoare de pace în lume...".

„Privește cu simpatie” - este tot ce puteau face la acea dată SUA pentru România. În opinia mea, merita mai mult.

România este un caz aparte în Europa de Est. Poate că era cea mai stabilă țară din zonă. Încrederea în monarhie n-a fost zdruncinată nici în perioada antebelică, dar nici în anii războiului. În plus, regele Mihai I se bucura de un prestigiu fără egal în țara sa, salvată de la pieire într-un al doisprezecelea ceas, chiar de rege.

În opinia mea, dacă liderii occidentali, și în primul rând ai SUA, n-ar fi lăsat atunci România la mâna sovieticilor, țara și-ar fi păstrat sistemul de guvernământ și ar fi ajuns astăzi cel puțin la nivelul de dezvoltare înregistrat de alte țări precum Belgia, Olanda, Danemarca sau micuțul - dar prosperul -Luxemburg.

Sub autoritatea regală, nu s-ar fi promovat în conducerea instituțiilor, a ministerelor și chiar a guvernelor atâtea mediocrități intelectuale, începând cu Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu și terminând cu actualii lideri politici, pe care n-aș vrea să-i amintesc.

Însuși regele, neangajat politic în niciun fel, ar fi știut să se ridice la înălțimea unui mediator necontestat al societății, așa cum societatea din ultimele decenii nu reușește s-o facă.

Societatea însăși ar fi avut, în persoana regelui, acel model de integritate pe care îl caută de multă vreme și nu-l găsește.

Regii României au încurajat meritocrația care azi ne lipsește și au descurajat abuzurile sau corupția care astăzi abundă.

Sub aspect economic, România s-ar fi bucurat, ca și țările vest-europene, de beneficiile planului Marshall. Asta ar însemna refacerea economiei, dar și dezvoltarea pe baze noi a agriculturii, învățământului, ocrotirii sănătății și protejării mediului.

Folosind oportunitatea planului Marshall, nimic n-ar fi oprit România să aibă astăzi o infrastructură comparabilă cu cea a Franței, Italiei și chiar Germaniei. Putea fi brăzdată cu autostrăzi, dotată cu aeroporturi și o flotă aeriană pe măsură.

Față de toate celelalte țări din estul Europei, România avea avantajul celor mai bogate și diversificate resurse naturale, de la cereale la petrol și, de la hidroenergie la minereuri și la zootehnie.

În plus, față de alte țări care își căutau după război o nouă identitate, un nou început, aș zice chiar un nou loc în istorie, România ar fi avut avantajul de a fi deja o monarhie stabilă, condusă de un monarh tânăr, care și-a dovedit într-un moment greu al istoriei curajul, înțelepciunea, capacitatea și a acționat singur pentru salvarea țării după o luptă pierdută, scurtând totodată lupta pe întregul continent.

Sursa: ziare.com