În Italia nu e cu totul altfel, dar este

Antidot

Italianul care mă duce la aeroport îmi vorbește ceva de Berlusconi. Abia ne-am pornit, avem 70 km în față și simt că va trebui să pun în mișcare tot ce poate însemna creier la această oră matinală, ca să întrețin măcar puțin discuția. Căci limba italiană încă mai este un obiectiv nerealizat pentru mine. Dar pentru că nu este singurul, recurg și eu la tertipul Chiriței lui Alecsandri, transformând, la nivel intuitiv, în „italiană” ceea ce cunosc din franceză și română. Avanti!

Este un nene de 70 de ani, vârstă pe care o împlinește în chiar ziua în care eu plec - la mulți ani și pe această cale, Graziano! Îmi spune că îi pare rău că nu voi fi la marea lui petrecere, la care se vor reuni toți cei nouă frați și surori, plus copiii și nepoții lui, plus prietenii etc. - ce mai încolo-încoace, nu doar moldovenii fac aniversări cât o nuntă! Eu îl ascult, mă uit cu câtă dibăcie și calm schimbă banda pe autostradă, virând printre camioane (pentru dodoniștii de la Chișinău, fac o paranteză și menționez cu plăcere că, în pofida profundei crize economice în care se află Europa, pe drumurile italiene circulă zilnic mii de camioane, care transportă sute de mii de tone de marfă), și mă gândesc la țara mea de acasă și la faptul că mulți dintre moldovenii mei nici nu își planifică să ajungă la șapte decenii de viață. Dimpotrivă, încep a-și pregăti pomenile încă de pe la 50...

Cât timp eu îmi frământ mintea cum să-i explic care e treaba cu pomenile, omul revine la Berlusconi. Vorbește repede și cu patimă, parcă mai repede ca de obicei, și creierul meu matinal nu reușește să facă nicio conexiune utilă. Tot ce înțeleg este că, pentru Graziano, fostul premier nu e nici pe departe „cel mai iubit dintre... peninsulari”. Nu mă mir totuși - ca orice italian (dar numai italian, oare?), omul de lângă mine este nemulțumit de țara sa și de conducerea ei, oricare ar fi ea. Iar Berlusconi, în opinia lui Graziano, are mai multe păcate decât toți politicienii și asta pentru că, în acel peste un deceniu, cumulativ, cât a fost prim-ministru, a lăsat neatinse viciile Italiei. Ba chiar, prin modul său de a fi și de a face politică, le-a încurajat și le-a adus la rang de stil de viață. „Nu m-aș mira să aflu că Italia este cea mai coruptă țară din lume, căci nicăieri pe planeta asta un kilometru de autostradă nu costă atât de mult precum la noi, îmi spune interlocutorul meu. Deși... dacă ar fi să compar cu Moldova...”.

Așadar, iată-ne ajunși acasă! Fiind căsătorit cu o moldoveancă, Graziano a fost de mai multe ori în Republica Moldova. Știe și nunțile cum se fac pe la noi, și pomenile cum se împart, și faptul că la Chișinău „cu 50 de euro rezolvi totul”. Nu mi-a spus ce anume a rezolvat. Și nici de câte ori a plătit 50 de euro.
Mi-a spus doar că i-ar părea rău ca noi să preluăm întâietatea de la italieni...

...Eu sunt convinsă că Graziano exagerează, așa cum exagerează oricine este îngrijorat de soarta țării sale. Și, aproape în subconștient, sunt convinsă că la noi, dacă ar fi ca în Italia, deja ar fi mai bine. Doar două exemple în acest sens. Prietenii mei de la Prato, care-și au propriile afaceri, mi-au povestit că există destul de multe situații când trebuie să meargă în instanță. Și o fac liniștit, fără să se întrebe „cât?”... Aceiași prieteni mi-au explicat de ce, deși au bani, nu și-au luat mașini mai „mândre” - la salariile pe care le au, ar trebui să dea explicații Fiscului vizavi de proveniența banilor. Și nu este cea mai plăcută explicație.

Sunt lucruri esențiale, pe care trebuie să le facem oricât ne-ar costa. Și noi... parcă am început să le facem, dar castelele tot pe numele soacrelor rămân.