16:25:39 16.10.2018
 
Stiri

Rasputin, MISTERUL despre care ruşii preferă să vorbească-n şoaptă

Reportaj 19.04.2018 08:00 Vizualizări1452 Autor: Ziarul National
Rasputin, MISTERUL despre care ruşii preferă să vorbească-n şoaptă Sursa: historia.ro

„Dumnezeu a murit!”, se spunea la mijlocul secolului al XIX-lea în Europa Occidentală. Ştirea a ajuns până acolo unde a contat - până la capătul creştinismului, la graniţa cu China. A făcut cale întoarsă ca un bumerang şi s-a oprit în Rusia. Nici vorbă de aşa ceva, căci atunci când păcatul şi divinul muşcă împreună din măr nu există dovadă mai bună că Dumnezeu există. Iar ruşii ştiau asta cel mai bine. Cel care avea să le arate angelicul şi satanicul, care jongla cu Biblia, dar şi cu Legile Paveline, care putea fi găsit în alcovurile aristocratice, dar şi în bojdeucile siberiene îşi instaura propria religie – Grigori „Grişka” Rasputin. Un mister care se încăpăţânează să rămână mister. Rasputin, negustorul de suflete, al cărui nume se confundă cu sfârşitul Rusiei ţariste.

Era primăvara războiului şi a păcii, primăvara lui 1917. Palatul Taurida era gol, devastat, locuit acum de crivăţ. Familia imperială fusese alungată şi lăsase în urma ei un popor mânios şi dezorientat. Nu ştia clar ce i se întâmplă, dar era bine. Euforia revoluţiei se îmbina cu ezitarea. Peste toate însă domnea speranţa.

Despre începuturile lumii noi s-a scris mult timp înainte: „Ia gândiţi-vă de ce timpuri avem parte! Numai o singură dată într-o eternitate se întâmplă asemenea lucruri nemaipomenite. O libertate care a venit peste noi dintr-o întâmplare, dintr-o neînţelegere” – aşa se minuna Iuri Jivago.

Rusia dorea a se îndrepta către o democraţie occidentală – aşa citise intelighenţia că se întâmplă în urma unei revolte populare, că paradisul democratic se va instala, iar în noul stat va curge numai lapte şi miere. Un grup de oameni s-a strâns repede şi a spus: noi vă vom arăta dreptatea! Era Guvernul Provizoriu. Dar, mai întâi de toate, vinovaţii - cu vorba sau cu fapta - vechiului regim trebuiau aduşi în faţa legii. De la primii înalţi oficiali ţarişti până la ultimii mujici imperialişti erau căutaţi şi arestaţi, fiindu-le deschise procese. Comisia Extraordinară de Investigaţie a Guvernului Provizoriu era autoritatea supremă care se ocupa de cei care se făceau vinovaţi de ţarism. În scurt timp, Fortăreaţa Petru şi Pavel, Bastilia rusească, devenise neîncăpătoare.

Secţiunea XIII

Dosare peste dosare, zeci de capete de acuzare. Un singur subiect era destinat să stea în spatele uşilor închise, să se vorbească despre el în şoaptă, într-o cameră puternic luminată. Ca un simbol, ca un avertisment, se numea Secţiunea XIII. Şi se ocupa cu „investigarea activităţii forţelor întunecate”. Procurorul de caz fusese adus de la sute de kilometri, F.P. Simpson, fostul preşedinte al Curţii de Apel din provincia Harkov. Şi alţi trei procurori subordonaţi lui, Vladimir Rudnev, Tihon Rudnev şi Grigori Girchici, aduşi tot din provinciile îndepărtate ale Rusiei.

De ce atât deranj pentru un caz, când Petrogradul era plin de oameni ai legii? Pentru a evita ca trecutul recent să le afecteze obiectivitatea şi integritatea. Numărul cu ghinion, XIII, trebuia să le aducă oamenilor răspunsuri, trebuia să le aducă pacea celor vii. Dar cum se putea face asta când se spune că „despre morţi numai de bine”? Aprindeau o lumânare în faţa unei icoane şi se închinau de trei ori, ca după rugăciune. Rasputin! Cine era acest om al cărui nume era pe buzele tuturor umbrelor şi care se auzea pe la toate colţurile, care crease isterie pe stradă şi panică printre oficialităţi şi servicii secrete? Abia acum, când bărbatul uscăţiv cu ochi pătrunzători nu mai exista, oamenii aveau curaj să îl cunoască. Căci până în urmă cu doar câteva luni, ruşii creau tragedia, şi se bucurau de ea, şi îi dădeau un nume: Rasputin.

Cine?

Cine era acest sfânt cu puteri tămăduitoare, acest Antichrist? Cine era desfrânatul şi beţivul, sfătuitorul de nădejde al cuplului imperial? Cine era predicatorul evangheliilor şi al scripturilor, acest analfabet cu cartea de rugăciuni la încingătoare? Cine era bărbatul fatal, îmbrăcat cu cămaşă roşie de mătase şi haină de samur, acest om neîngrijit cu mâncarea în barbă şi lipsit de maniere? Şi cum a ajuns un nimeni de nicăieri să scrie epilogul Romanovilor, un blestem ca o previziune? Pentru el, pentru Rasputin, un om care a incitat întreaga Rusie, şi nu numai, Guvernul Provizoriu a răscolit toate arhivele, toate seifurile şi mai ales i-a strâns pe toţi cei mici şi importanţi care puteau răspunde întrebărilor.

Totul semăna a tabloid ieftin, ca bârfa de seară din faţa porţii, numai că acum întrebările se puneau de o singură parte, iar informaţiile erau scrise, ştampilate şi îndosariate. Au mers până pe tărâmul proscrişilor, în taigaua siberiană, de unde au adus la capitală oameni deja bătrâni, dar care îl cunoscuseră pe copilandrul Rasputin.

Au fost aduşi preoţi şi călugări, cei care i-au deschis uşa către mântuire tânărului tulburat. Ţărănci cu basmale înflorate, baronese cu jupoane creponate, femei cu haine peticite, prinţese cu voaluri şi mărgele, toate – deloc puţine – au povestit procurorilor despre şarmul de neînţeles al bărbatului devotat ţarinei. Pe uşa din spate, aşa cum încă este obiceiul, au venit oficialii: mai un prinţ, mai un militar, câte un agent străin sau spion rus. Toţi unul şi unul, toţi s-au mobilizat pentru a pune cap la cap informaţiile despre omul care intrigase o ţară întreagă şi despre a cărui reputaţie se ştia până în Vest.

„Ruşii pot păcătui, dar nu pot fi fără Dumnezeu”

În inima Rusiei, acolo unde aproape mereu răul învinge. Acolo unde aşezările umane sunt date de gol numai de fumul ce iese din coşuri sau de sunetul de clopot al bisericilor. Acolo unde gheaţa începuse a fi spartă abia la finalul secolului al XVI-lea, sub teroarea lui Ivan cel Groaznic. Mergi mult şi vezi oameni diferiţi, dar pe care gerul i-a făcut fraţi. Treci şi munţii Urali şi descoperi că lumea lui Andrei Rubliov a rămas la fel. Satul Pokrovskoe, din gubernia Tobolsk, s-a înscris pe hartă undeva în timpul Ecaterinei cea Mare, dar se pare că perioada modernă nu a ajuns până la siberieni.

Aici, pe malul râului Tura, printre cei slabi de înger, începe povestea lui Rasputin. Documentele spun că pe 9 ianuarie 1869, Efim şi Anna Rasputin devin părinţi; şi că o zi mai târziu băieţelul este botezat la biserica din sat. Nicio cometă nu a străbătut cerul şi nici copii cu dinţi de fier sau câini cu şase picioare nu s-au născut atunci, după cum umbla vorba. Numai atât: în fiecare an de 10 ianuarie, ruşii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Grigorie de Nyssa, cel supranumit „filosoful şi misticul”. Aşa că, în cinstea lui, copilul a fost numit Grigori. Familia Rasputin a stat mult timp cu doliul la poartă, căci înainte ca Grigori să vină pe lume cinci copii le-au murit înainte de a apuca să facă primii paşi. Mai târziu, cei doi soţi au mai avut o fată la nunta căreia a petrecut şi fratele ei.

Consătenii lui Rasputin îşi amintesc că era un băiat retras, deloc comunicativ – a început să vorbească la doi ani şi jumătate, şi la drept vorbind nici când a ajuns la Curtea ţarilor nu avea un discurs coerent.

Erau vremurile oamenilor simpli, când educaţia era numai ceea ce învăţai acasă şi pe uliţă – doar 20% din populaţia Rusiei avea studii. Erau supuşi născuţi parcă resemnaţi. Nu ştiau carte, dar ştiau că voia lui Dumnezeu nu trebuie pusă la îndoială.

Sudba îi spuneau ei destinului implacabil. Erau cei care, dincolo de pielea bătătorită şi caracterul îmbibat în alcool, credeau în semne şi minuni. Şi adesea, în adâncul inimii, siberienii s-au considerat superiori ruşilor europeni. Ei l-au educat pe Rasputin, dar tot ei l-au respins.

Încă din adolescenţă a împărtăşit dragostea tatălui pentru vodcă – după o zi de muncă se cuvenea o noapte de beţie. Şi cum în multe cazuri excesul de alcool face consumatorul să treacă bariera bunului simţ şi nu numai, nici în cazul lui Efimovici – băiatul lui Efim – nu se făcea rabat de la regulă. Ţipa cât îl ţineau prăselele, înjura trecătorii care se opreau, se agăţa de fete şi începea să le sărute cu foc. Şi cu toate că în provinciile ruseşti, unde nici marii Petru sau Ecaterina nu au reuşit să abolească feudalismul, asemenea scene erau la ordinea zilei, Rasputin ţinea capul de afiş drept desfrânatul satului.

În ciuda renumelui pe care şi-l făcuse în sat, tânărul era cunoscut şi pentru legătura lui cu divinitatea. Unii mai sceptici, alţii înfricoşaţi de-a dreptul, oamenii din Pokrovskoe povesteau cum, într-o seară, fiind invitaţi mai mulţi prieteni de-ai tatălui său acasă, a auzit că unui om sărac din sat îi fusese furat calul. Pe dată, Rasputin s-a ridicat şi l-a indicat pe hoţ ca fiind unul din grup. Se pare că viziunea sau intuiţia nu l-au înşelat. Din când în când, pleca împreună cu familia în mici pelerinaje la mănăstirile din apropiere, una rămânându-i dragă – lăcaşul de cult Znamensky, din apropierea Tobolskului.

Aşa se face că, în vara anului 1886, în apropierea majoratului, Rasputin a cerut permisiunea de a merge acolo singur. Era în preajma Adormirii Maicii Domnului, când tânărul pelerin a întâlnit-o pe Praskovaya Fedorovna Dubrovina, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Fata de 20 de ani, blondă şi cu ochii căprui, era mai mult decât şi-ar fi putut dori Rasputin: îi accepta firea rebelă şi credea cu tărie că are har într-ale bisericii.

Pe 2 februarie 1887, cei doi s-au căsătorit şi, pentru o perioadă, conform tradiţiei, s-au mutat în casa mirelui. În acea vreme, o epidemie de tuse convulsivă bântuia Siberia. Rata mortalităţii în rândul copiilor era alarmant de ridicată, însă nimeni nu se plângea – aşa era voia Domnului. Nici proaspăta familiei a lui Grigori nu a scăpat: din cei şapte copii pe care i-au avut, numai trei au atins vârsta maturităţii: Dimitri, Maria şi Varvara.

Drumul spre divinitate începe cu primele 500 de verste

Faptul că îşi întemeiase o familie nu însemna că Rasputin se dăduse pe brazdă. Ba chiar mai rău. Vecinii lui spun că îşi înşela nevasta, fura până chiar şi pâinea din casă, pentru a o da la schimb pentru băutură, iar scandalurile se ţineau lanţ. Orice infracţiune, cât de mică, îl implica pe Rasputin.

„Oamenii mă învinuiau când ceva nu era bine, chiar dacă nu aveam nimic de a face cu acel lucru”, avea să se plângă el mai târziu. Vecinul său, Kartavtsev, mărturisea că odată l-a prins cum fura scânduri din gardul lui. Rasputin s-a speriat că a fost prins în fapt şi a vrut să îl lovească pe proprietar cu toporul. Acesta din urmă, pentru a se apăra, l-a lovit în faţă cu o scândură, în urma impactului rămânându-i permanent un cucui într-o parte a frunţii. Având în vedere şi această ultimă întâmplare, dar mai ales pentru faptul că era o persoană nocivă comunităţii, oamenii s-au hotărât ca, pentru o perioadă, Rasputin să fie trimis în exil. În schimb, el a venit cu o soluţie mai bună: să meargă în pelerinaj.

Era primăvara anului 1897, Rasputin avea 28 de ani şi pornea pe drumul de 500 de verste către mănăstirea Sfântul Nicolae din Verkhoturye.

Era drumul său către Dumnezeu. Rasputin a fost sincer cu sătenii, dar mai ales cu el însuşi. A fost o auto-penitenţă: dormea la adăpostul copacilor şi mânca rădăcinoase, încercând să găsească în natură calea către divinitate. A ajuns în final în oraşul cu 40 de biserici şi mănăstiri. Şi el, ca majoritatea pelerinilor, s-a îndreptat către mănăstirea Sfântul Nicolae, acolo unde se aflau moaştele Sfântului Simion, un fost nobil care renunţase la toate bogăţiile, luând calea pocăinţei şi milosteniei.

Acolo, Rasputin l-a cunoscut pe Macarie, un pustnic tânăr care era cunoscut şi plăcut în rândul credincioşilor. Cu toate că era analfabet, el părea că are har, propovăduind ideea că Dumnezeu este acolo chiar şi pentru cei mai mari păcătoşi.

Biserica se umplea în timpul predicilor sale, iar Rasputin, fermecat mai presus de toate de spiritul de lider, l-a ales pe Macarie să îi fie mentor. Atât el, cât şi vecinii lui mărturisesc că la Verkhoturye, Rasputin l-a găsit pe Dumnezeu. Spunea adesea că acolo mai tot timpul auzea o voce interioară care îl îndemna să urmeze tiparul vieţii de creştin şi să fie în slujba Domnului.

„Am căutat în adâncul inimii să învăţ care este salvarea omului. Am muncit din greu şi nu am dormit mai deloc”, spunea el mai târziu.

Odată ajuns acasă, a renunţat la alcool şi a devenit vegetarian, singurul viciu rămânându-i tutunul. Aici, în satul său, Rasputin a devenit acel lider la care visa. Vocea plină de dramatism şi mişcările teatrale îl făceau să pară unul dintre acei fanatici religioşi. Fenomenul nu era unul străin Rusiei ţariste.

Acei oameni bisericoşi ce îşi duceau credinţele la extrem şi care îşi creau o legătură imaginară cu Dumnezeu, un fel de pythii ale Greciei Antice, erau numiţi „nebuni întru Hristos”. Iar Rasputin a ştiut care este cantitatea de nebunie necesară pentru ca oamenii să îl urmeze. Atitudinea lui încrezătoare era parcă ghidată după vorbele lui Antonie cel Mare: „Vor veni vremurile când oamenii se vor comporta precum nebunii, şi dacă vor vedea pe cineva care nu se comportă la fel, se vor revolta împotriva acestuia şi îi vor spune: «Eşti nebun!» – pentru că el nu este ca ei”.

Creştinul universal

Rasputin a fost creştin până la moarte, devotat Bisericii Ortodoxe Ruse. Doar că el a învăţat de la toţi. Rusia era orbită de religie, fie ea una de notorietatea creştinismului, fie multele secte mai mult sau mai puţin dubioase. Şi din această cauză el a fost bănuit întotdeauna că ar aparţine unui cult sau altuia. Îi asculta pe baptişti, dar şi pe creştinii de rit vechi care respingeau reformele patriarhului Nikon, din 1660, pe duhobori sau pe molocani. De asemenea, el a avut multe de învăţat chiar de la un deţinut – fostul preot Barbarin, care fusese acuzat de erezie şi închis la mănăstirea din Abalak. Cel mai mult, trecutul, dar şi viitorul lui Rasputin îl legau de secta hlîstilor.

Înfiinţată în jurul anului 1617, doctrina de bază a sectei era că şi oamenii de rând au puteri miraculoase. Îmbrăcaţi în robe albe, hlîstii se întâlneau la miezul nopţii în pivniţe sau locuri special amenajate sub pământ, cântau imnuri religioase şi dansau sălbatic, lovindu-se reciproc cu biciuri, până le curgea sânge. Apoi se angrenau în orgii sexuale. Paradoxal, credinţa lor era că numai păcatul trupesc aduce mântuirea. Argumentele că Rasputin nu făcea parte din secta hlîstilor sunt simple: pe de o parte, el ştia că astfel de comportament obscen îi va închide drumul către cercurile elitiste, iar pe de altă parte, Rasputin era un lider, care îşi dorea proprii adepţi.

Convingerea că are o legătură cu divinitatea s-a întărit în 1898 când, spune el, aflându-se pe câmp, din cer i s-a arătat Fecioara Maria, care i-a indicat orizontul. Rasputin a luat această viziune ca pe un semn că trebuie să plece din nou în pelerinaj. El simţea că Sfânta Maria îi pregătea un destin măreţ.

„Odată, am petrecut noaptea într-o cameră unde se afla icoana Maicii Domnului”, povestea Rasputin de multe ori celor care credeau în puterile sale. Când s-a trezit, pe sticla tabloului sfânt se prelingeau lacrimi, iar sfânta i-a vorbit: „Plâng pentru păcatele omenirii, Grigori. Pleacă, umblă, şi curăţă oamenii de păcate”. Şi, dintr-o dată, ca din senin, în 1900, Rasputin anunţa că o voce din cer i-a spus că trebuie să plece în pelerinaj la Muntele Athos, în Grecia.

Pentru un strannik – pelerin rus, tot acest drum era mai mult decât o simplă călătorie. Era o luptă cu exteriorul, cu sinele, căci lumea îndoielnică din Demonii lui Dostoievski era la tot pasul. Îşi spunea mereu în minte, ridicând parcă un zid de apărare: „Doamne Iisuse Christoase, ai milă de mine, păcătosul”. Ducea o luptă precum cea din pustiu a lui Iisus, când în cele 40 de zile ispita malefică l-a ademenit, încercând să îl atragă de partea sa. Şi Grigori a avut obstacolele sale, care i-au întărit credinţa.

„Totul m-a interesat: binele, răul; am acceptat totul şi nu m-am îndoit de nimic. Am mers câte 40-50 de verste pe zi fără să observ furtunile, vântul sau ploaia. Rar îmi permiteam să mănânc: în Tambov am mâncat numai cartofi. Nu aveam niciun ban şi nu îmi făceam griji în privinţa timpului. Dumnezeu a oferit”. Aşa scria rusul plecat către casa creştinismului.

Şase luni a mers fără să îşi schimbe hainele sau să se spele. Cât era ziua de mare mergea, iar noaptea se ruga. A ajuns la Athos cu dorinţa de a deveni călugăr. Părerea i s-a schimbat brusc, căci, conform spuselor lui, oamenii sfântului lăcaş preferau homosexualitatea. Şi cu toate că Rasputin era o persoană care accepta multe dintr-ale eroticului, ce a descoperit în Grecia i-a stârnit repulsie faţă de viaţa monahală. S-a întors în Siberia, unde mai înainte de a merge acasă a trecut pe la Macarie, vechiul lui mentor.

„Întrucât tu nu poţi găsi mântuirea într-o mănăstire, trebuie să îţi salvezi sufletul în lume”, i-a spus acesta, convins că pe Rasputin îl aşteaptă un destin măreţ.

Pentru Grişka, nici acasă nu era bine. Sătenii îl priveau cu suspiciune, dar aveau motive întemeiate. Se pare că pe drumul pribegiei nu îşi lăsase şi obiceiurile. Odată întors în Pokrovskoe, el îşi reîncepu idilele fugitive cu fetele locului. Pasiunile lui sexuale erau impulsive, creând adesea conflicte.

Rasputin explica aceste porniri ca fiind partea lui întunecată, pe care o îmbrăţişa ca fiind trimisă de la Dumnezeu. Singura care îl susţinea în continuare şi care înţelegea că aceste lucruri sunt o povară, şi nu o plăcere, era soţia lui. Rasputin simţea din ce în ce mai mult că locul lui nu mai este în Siberia. Timpul l-a grăbit – în 1902, el îşi pune desaga în spate şi porneşte de-a lungul râurilor Tura şi Volga până ajunge în Kazan.

„Jesus Christ Superstar”. De la ţăran la vedetă

Rasputin nu s-a oprit întâmplător în oraşul Kazan, căci acesta era pe atunci unul dintre cele mai importante centre teologice din Rusia. Dar înainte de a ajunge acolo, reputaţia i-o luase înainte, făcându-şi loc în sufletele oamenilor, dar şi în ierarhia neoficială a bisericii. Era stareț.

În tradiţia ortodoxiei ruse, această titulatură nu o obţinea decât acel preot bătrân, înţelept şi plin de har, care aduce sufletelor oropsite Fericirile, dar şi care îi învaţă pe cei rătăciţi de la drumul credinţei Decalogul. Ruşii aveau nevoie de o mână de fier care să îi conducă, dar şi de cineva care să le aline spiritul însetat de minuni.

Vremurile nu erau tocmai bune pentru Biserica Rusă: un loc cât mai sus pe maldărul de bani şi implicarea în politică i-au făcut pe ruşi să caute răspunsurile în altă parte. Biserica, fragil liant dintre popor şi conducerea ţării, stătea la începutul secolului XX la mâna ţăranului – el, cel mai aproape de Dumnezeu, cel care niciodată nu îi punea la îndoială judecata. Înţelepciunea ţăranului, de asta avea nevoie Biserica pusă într-un con de umbră. Rasputin ştia jocul, dar el făcea regulile. Le-a dat ruşilor ce au vrut. Grigori Rasputin îşi propusese parcă să cucerească lumea.

Înfăţişarea lui era aceeaşi dintotdeauna – şi parcă miza pe ea, ca într-un rol dintr-o piesă de teatru unde costumaţia are o importanţă capitală. Avea o fizionomie greu de uitat: înalt şi uscăţiv, cu pomeţii ascuţiţi şi tenul ars de soare. Părul lung, slinos, şi barba încâlcită, adesea cu resturi de mâncare în ea, semănând cu un Christos schimonosit. Degetele lungi, subţiri, parcă mumificate, se terminau cu nişte unghii neîngrijite şi murdare, protejate de bătături făcute la munca pământului. Purta haine lungi, închise la culoare, de obicei o rubaşcă şi pantaloni largi.

Un portret apocaliptic, al cărui punct central îi erau ochii: o privire pătrunzătoare de om nebun, care voia să îţi străpungă interiorul, să îţi răscolească toate păcatele, să provoace o furtună pe care tot el avea să o potolească. Aducea nelinişte, dar şi calm, ca o zi capricioasă de toamnă târzie. Prezenţa lui făcea pe oricine să îşi spună că ceva nu este omenesc la el, căci multora le încremeneau fiorii reci pe spate – aducea cu el parcă vântul tăios al Siberiei, vântul dintr-o altă lume. Şi-aşa a rămas de atunci, de la 33 de ani de când a ajuns în Kazan, şi de când vestea despre duhovnicul înzestrat cu har divin a ajuns la Sankt Petersburg.

Rasputin a câştigat inimile tuturor. Deşi neînvăţat, el avea o intuiţie ascuţită şi o inteligenţă nativă, ştiind mereu să fie medicament şi răspuns pentru orice. El credea cu tărie că are puteri supranaturale şi, din această cauză, trata oamenii la fel, indiferent de statutul pe care îl aveau. Umbla vorba ca gândul şi ca vântul despre minunile pe care le făcea, dar şi despre previziunile mici, de viitor apropiat.

Cei mai sceptici spun că Rasputin nu era altceva decât un bun psiholog, care analiza cu rapiditate persoanele şi situaţiile, făcea o legătură între toate cu fir roşu, găsind imediat o rezolvare. Se spune că într-o zi ar fi mers la el un bărbat cu soţia lui care înnebunise după moartea copiilor. El îşi amintea că „disperarea soţiei mele s-a transformat în nebunie şi doctorii nu puteau face nimic în privinţa asta. Cineva m-a sfătuit să merg la Rasputin. Imaginaţi-vă asta: după ce a vorbit cu ea preţ de jumătate de oră, ea s-a însănătoşit în totalitate. Spuneţi ce vreţi împotriva lui, poate chiar este aşa. Dar el mi-a salvat soţia – şi acesta este adevărul!”.

Grişka era iubit şi de înaltele feţe bisericeşti, în ciuda scandalurilor sexuale în care era implicat sau a ereziilor de care era acuzat. Unul dintre susţinătorii săi era chiar arhimandritul Mănăstirii celor Şapte Lacuri, părintele Gavril. El spune că Rasputin l-a avertizat să aibă grijă cu un anume călugăr Filip, dar nu l-a băgat în seamă – asta, până când tânărul preot l-a atacat cu un cuţit. De atunci, Gavril era convins că se află în prezenţa unui om cu puteri mistice. Rasputin şi-a câştigat autoritatea spirituală în regiune, iar Episcopul Andrei a văzut în el acel ceva de care Rusia avea nevoie şi l-a trimis la capitală.

Ciocoii vechi şi noi

Era 1903. Prima întâlnire cu grandiosul Petersburg. Era o lume nouă, europeană, unde vechile lui obiceiuri nu îşi aveau locul decât cel mult într-o manieră hedonistă. Străzile largi, asfaltate, clădirile somptuoase, baroce, şi chiar bisericile care erau făcute direct proporţional cu divinitatea îi luaseră ochii lui Rasputin. Era o lume care trebuia să fie a lui.

Cu o scrisoare de recomandare de la episcopul Kazanului, cel care avea să devină umbra Romanovilor îşi făcea intrarea în societatea rusă însetată de spiritualitate. Prima redută pe care a cucerit-o a fost Biserica Aleksandr Nevski. Acolo, episcopul Serghei, rectorul Seminarului Teologic din Sankt Petersburg, l-a luat sub aripa lui protectoare, convins fiind şi de descrierea părintelui Andrei – ca adevărat stareț, om al lui Dumnezeu, care putea resuscita credinţa rusă – dar şi de dogma străveche, conform căreia divinitatea lucrează prin oameni simpli.

Imediat după întâlnirea lor, părintele l-a prezentat pe Rasputin unui grup select de înalt preasfinţiţi, printre care se afla şi arhimandritul Teofan, duhovnicul ţarinei Aleksandra. Era şansa lui, şansă pe care nu a ratat-o. Le-a povestit despre viaţă şi credinţă, despre religie şi păcat, şi cum toate fac parte din fiinţa umană. Şi printre atâţia erudiţi, el s-a impus ca singur lider, ca un Aleksandr Nevski în faţa tătarilor.

Şi ca să îşi ducă numărul până la capăt, el a făcut trei predicţii preoţilor prezenţi: unul dintre ei va suferi în curând de hernie, un altul îşi va pierde mama, iar celălalt va deveni tată în afara căsătoriei. Previziunile s-au adeverit, iar întreaga bisericime era la picioarele lui Rasputin.

Însă pentru ceea ce avea să devină Grişka în istoria Rusiei, părintele Teofan a avut un aport mare. Acesta îi devenise un soi de impresar: îl lăuda tuturor cunoscuţilor, îl introducea în toate cercurile înaltei societăţi. Printre nobilii care credeau în puterile lui se numărau şi Marile Ducese de Muntenegru, Milica şi Anastasia, ambele căsătorite cu câte un membru al familiei Romanov.

Rasputin a găsit Rusia la ananghie. Sviataia Rus, Rusia ortodoxă, Rusia creştină, cea care justifica şi se identifica cu dinastia Romanov, aproape că devenea un mit. Krestianin – ţăranul rus – păstra chiar prin etimologia numelui legătura cu creştinismul. O religie modelată după nevoile lui.

Ortodoxia de la sat nu era altceva decât un aliaj între creştinism, ritualuri păgâne şi superstiţii. Canoanele elementare erau respectate – ţăranul rus ţinea posturile, îşi scotea căciula în biserică, de sărbători nu lucra, iar fiece zi începea şi se termina cu semnul crucii. Toate le făcea ca un mecanism, fără ataşament – le făcea pentru că aşa trebuie.

În schimb, creştinul de la oraş era pe cale de dispariţie. Aristocraţii ruşi căutau religii alternative, iar o parte a intelighenţiei aducea suflul pro-darwinist din Vest. Icoanele de pe pereţi priveau neputincioase cum ruşii adoptă plăcile ouija, în încercarea de a contacta sufletele celor dispăruţi, şi cum rugăciunile de seară sunt înlocuite cu şedinţe de spiritism.

În Rusia domnea un dezechilibru spiritual care cerea un factor comun între cele două tabere. Şi se pare că acesta fusese găsit: Rasputin. El satisfăcea nevoia de exotism a nobililor, dar şi pe cea de creştinism a ţăranilor. El începea să devină una dintre cele mai cunoscute şi căutate persoane din Sankt Petersburg, o vedetă în adevăratul sens la cuvântului, mai ales că noul său prieten, jurnalistul Sazonov, îl promova intens în presa locală.

Boala unuia, miracolul altuia

La Palatul Aleksandr din Ţarskoe Selo domnea liniştea. Din pereţii clădirii parcă se auzeau cântece de leagăn, rostite şoptit, răguşit de către domovoi, demonii-gardieni ai casei. Aici locuiau ultimii Romanovi – ultimul basm cu prinţi şi prinţese, baluri şi intrigi, dar în care binele nu a învins.

Cuplul imperial Nicolae al II-lea şi Aleksandra Feodorovna se retrăsese la 25 de kilometri depărtare de capitală. Fosta prinţesă de Hesse, crescută la Curtea bunicii sale, regina Victoria, deprinsese de mică sobrietatea şi exigenţa engleză, lucruri ce au ajutat-o la cârmuirea Imperiului Ţarist. Ea a fost fermecată însă de obiceiurile ruseşti, şi mai ales de cutumele care legau casa regală de popor.

Înţelesese că Rusia e ţara care îşi venerează deopotrivă Dumnezeul, cât şi ţarul. Şi la fel de bine ştia că pătura ţărănimii reprezintă ţara, oamenii simpli, cei mulţi care contau. Chiar într-o scrisoare îi spunea bunicii sale, care o sfătuia că dragostea şi loialitatea poporului se câştigă: „Scumpa mea bunică, faci o greşeală: Rusia nu e Anglia. Aici nu avem nevoie să câştigăm dragostea supuşilor. Poporul rus îşi venerează ţarii ca pe nişte divinităţi, de la care le vine întreaga milostenie şi norocul”.

Însă ceea ce conta e faptul că Romanovii moşteniseră credinţa ortodoxă. Ţarul mergea pe ideea ţăranilor, care credeau în destinul scris de Dumnezeu şi care trebuia acceptat. În schimb, ţarina Aleksandra ştia că totul depinde de credinţa interioară a fiecăruia, şi că divinitatea ascultă rugile cu adevărat pure.

Nicolae al II-lea şi Alix s-au căsătorit pe 21 octombrie 1894. Un an mai târziu apărea pe lume prima lor fiică, Olga, iar până în iunie 1901 Romanovii mai aveau încă trei fete: Tatiana, Maria şi Anastasia. Dar ca orice familie cu sânge albastru aşteptau un fiu pentru a moşteni tronul. Au apelat la medicina precară ce exista atunci, la tot felul de leacuri, şi chiar la serviciile unui anume „monsieur Philippe”, care se presupunea a fi expert în ştiinţe oculte.

Pe 30 iulie 1904, ţarul scria în jurnalul lui: „O zi de neuitat, măreaţă pentru noi – bunătatea lui Dumnezeu s-a pogorât asupra noastră”. Ţarina aducea pe lume un băiat, ţareviciul Aleksei. Bucuria nu a durat multă vreme la palat, căci la şase săptămâni de la naştere băieţelul a suferit o hemoragie. Sângele i-a curs din nas timp de trei zile – diagnosticul era sumbru, hemofilie. În acele vremuri nu se cunoştea vreun leac pentru această boală, dar se ştia că în anumite cazuri poate fi fatală. S-a aflat că hemofilia lui Aleksei era o „moştenire” din familia Hesse, căci mai multe rude ale ţarinei muriseră din această cauză.

Vestea a căzut ca un trăsnet în familia Romanov, iar Aleksandra a luat vina asupra ei, dedicându-se pe dată postului şi rugăciunilor. Ţareviciul era atent îngrijit, fiind însoţit mereu de Derevenko, un marinar care îl făcuse pe micul Aleksei să se îndrăgostească de mare numai din poveşti.

Era 1 noiembrie 1905 când, după cum vorbeşte lumea, a început sfârşitul Romanovilor. În acea zi, soţii Romanov erau în vizită la vila din Petergof a surorilor de Muntenegru, Milica şi Anastasia. Ţarul nota în jurnalul personal: „Am cunoscut un om al lui Dumnezeu – Grigori, din provincia Tobolsk”.

Destinul ultimei dinastii ruse avea să se împletească cu cel al lui Rasputin. Şi cum ţarina Aleksandra era fascinată de universul spiritual al Sfintei Rusia, ţăranul din Siberia a ajuns repede să fie îndrăgit. De atunci au trecut opt luni până când s-au întâlnit din nou. Rasputin devenise în scurt timp un oaspete obişnuit la palat, căci pentru conducătorii Rusiei, reprezenta vocea poporului. Pentru el, Nicolae al II-lea şi soţia sa erau Matuşka şi Batiuşka, mămica şi tăticul Rusiei, şi în plus necioplitul Grişka nici cu ei nu folosea pronumele de politeţe sau adresările oficiale.

Micul Aleksei era firav, adesea foarte slăbit. Avea zile bune, când se juca în grădina palatului alături de surorile sale, dar şi zile rele, când crizele hemofilice speriau toţi membrii familiei. Rasputin se ruga mereu pentru sănătatea ţareviciului, însă adevăratele lui puteri nu au fost cunoscute până în iunie 1907.

Olga, sora mai mică a ţarului, era de faţă când nepotul ei a leşinat, iar doctorii au spus că i s-a declanşat o hemoragie interioară şi că nu pot face nimic să-i amelioreze starea. Aleksandra l-a chemat îndată pe Rasputin, care, după ce s-a rugat aproape o oră la căpătâiul băiatului, acesta şi-a revenit. Ţarina s-a convins că Grigori este un om sfânt şi că în urma rugilor sale puternice, Dumnezeu i l-a trimis. Şi astfel, Rasputin a devenit mai mult decât un simplu tămăduitor – el era omul de încredere al Romanovilor.

Poziţia lui la Curtea imperială a devenit de neclintit în 1912. Aleksandra şi Aleksei erau plecaţi să viziteze domeniul regal de vânătoare de la Spala, din estul Poloniei. Atunci, micuţul a suferit o criză puternică, cu sângerare masivă, doctorii preconizând că în scurt timp abdomenul i se va umple cu sânge. Bisericile trăgeau clopotele, iar credincioşii se închinau pentru însănătoşirea viitorului ţar. Rasputin, plecat în satul natal, a primit o telegramă de la ţarină în care îi comunica starea gravă a fiului ei. Rugăciunile din faţa icoanei Maicii Domnului nu au fost în zadar. Pericolul trecuse exact ca un simplu strănut – o confirmau uluiţi medicii, o confirma şi Rasputin, de la mii de kilometri: „Dumnezeu ţi-a văzut lacrimile şi ţi-a ascultat rugile. Nu jeli. Micuţul nu o să moară”. Iar în ciuda vieţii de burghez care avea să îl scoată la suprafaţă pe Rasputin cel din adolescenţă, el era mulţumit că îl poate servi pe ţar, şi era colacul de salvare al ţareviciului.

Grigori „Gospodin” Rasputin

Aristocraţia îl copleşea pe ţăranul venit din Siberia. În afara faptului că noul statut de la Curtea ţarilor îi aducea notorietatea, figura sa exotică de mistic şarmant făcea furori în rândul doamnelor din Petersburg şi împrejurimi. Era un om complex, un om al contrastelor. Câteodată era liniştit şi visător, cuprins de armonie, îndemna oamenii spre simplitate şi pace: „Trebuie să fii simplu, mult mai simplu. Vino cu mine vara în Pokrovskoe, în spaţiile deschise ale Siberiei. Vom prinde peşte şi vom munci la câmp. Şi apoi vei învăţa cu adevărat să îl înţelegi pe Dumnezeu”.

Zeci de oameni veneau să îi asculte sfaturile şi predicile – discursuri cu învăţături din viaţa de zi cu zi presărate cu pilde biblice. Însă grupuri chiar fanatice erau formate din femei, de viţă nobilă sau nu – erau suflete îndurerate, înşelate de soţi, sau bolnave, care căutau alinarea. Rasputin le asculta, era empatic cu ele, şi în felul lui mai needucat le oferea ceva ce credeau că au pierdut demult: speranţa.

Erau câteva femei cu un statut important în elita rusească care îi erau total devotate şi pe care el le numea „micuţele doamne”: îl urmau peste tot, îl îngropau în cadouri scumpe şi aveau grijă să nu îi lipsească nimic.

Dintre toate, una conta poate cel mai mult: Anna Virubova, confidenta ţarinei. Îi era devotată Aleksandrei fără să o intereseze nici cea mai mică avere. În timpul procesului din 1917, ea a dat poate cea mai sinceră declaraţie, un adevăr care era prea simplu să fie adevăr: „Imaginaţi-vă orice mamă din America al cărei singur fiu a venit pe lume bolnav, a cărui viaţă este mereu în pericol, şi că acel copil a fost vindecat miraculos. Să presupunem că persoana care a făcut acest lucru posibil nu era doctor, ci un călugăr din biserica ei. Nu ar fi firesc ca acea mamă să îi rămână îndatorată acelui om pentru restul vieţii? Nu credeţi că ar vrea să îl păstreze aproape pe călugăr, cel puţin până copilul creşte, să beneficieze de sfatul lui în caz că boala ar reveni? Aşadar, acesta este întreg adevărul despre Ţarină şi Rasputin”.

Acasă, Rasputin era acum primit cu ovaţii. Sătenii îi spuneau Gospodin, Lordul Nobil. Trimitea copiii la magazinul din sat, unde treceau pe o listă tot ce aveau nevoie, şi el doar plătea. Cumpăra oamenilor vaci şi cai, construia case pentru săraci şi plătea pentru înmormântări. Aşa spuneau oamenii locului, dar aşa confirmau şi ofiţerii de poliţie care îl însoţeau. Rasputin nu a fost niciodată un om modest, iar faptul că era un apropiat al ţarului îl făcea arogant, având „mândrie şi şarm demonic”. Nu pierdea nicio ocazie să se laude: „Vezi crucea asta de aur? Are N ştanţat pe ea. Mi-a dăruit-o ţarul însuşi” sau „Majestatea Sa, Aleksandra, a cusut cămaşa asta pentru mine. Cu mâna ei!”

Oamenii simpli îl iubeau, dar în rândul clericilor a stârnit invidie. În 1907, la Pokrovskoe s-a iniţiat o amplă anchetă pe numele lui Rasputin. Totul a început când el a donat 5.000 de ruble bisericii din sat. Cârcotaşii spuneau pe la colţuri că dacă într-adevăr ar fi dorit să ajute, dădea banii şcolii şi nu cumpăra cruci din aur şi candelabre din argint pentru lăcaşul sfânt. Preoţii Peter Ostroumov şi Feodor Chemagin din satul siberian l-au denunţat oficial pe Grigori, acuzându-l de erezie în faţa Episcopului Antonie din Tobolsk. Principala acuză care i se aducea era faptul că ar fi făcut parte din secta hlîstilor. Nu au fost găsite probe suficiente, aşa că dosarul a fost închis.

Hoţul neprins e negustor cinstit

Nici înapoi la Ţarskoe Selo nu avea viaţă liniştită. Era de înţeles ca orice nou venit la palat să fie atent investigat, pentru a se descoperi eventuale gânduri necurate. Ohranka, poliţia secretă a ţarului, era pe urmele lui. Şi cum boala ţareviciului Aleksei era ţinută ascunsă, oamenii nu înţelegeau vizitele atât de dese ale lui Rasputin. Şi cu toate că l-a asigurat chiar pe Stolîpin, şeful departamentului, că nu are nicio agendă politică ascunsă, acesta a simţit că are o influenţă negativă asupra ţarului.

Şi cu toate că Nicolae a fost deranjat să audă concluziile subalternului său, a acceptat în final ca Rasputin să fie persona non grata în capitală timp de cinci ani. Ţarina, profund mâhnită de decizia luată, a pornit pe cont propriu o anchetă. N-a descoperit nimic în plus faţă de ceea ce ştia, dar a vrut să accepte numai partea mistică, şi nu pe cea carnală.

Scandalurile se ţineau lanţ cu Rasputin – şi cu cât Aleksandra Romanov îl apăra cu mai multă îndârjire, cu atât reputaţia proastă creştea. Numeroase femei de la palat, dar şi din Petersburg au ieşit în faţă, acuzându-l de agresiune sexuală. Într-o zi, la uşa lui a bătut un om care i-a înmânat un plic. Erau fotografii cu el înconjurat de femei dezbrăcate.

„Părăseşte Petersburgul sau îi vom arăta pozele ţarului.” Rasputin a dat dovadă de maturitate şi a decis să îşi asume fapta în faţa lui Nicolae al II-lea. Fire blândă, Romanovul i-a spus că îl va trimite în mult visata călătorie la Ierusalim, dar să ia acest lucru ca pe un cadou pentru tot ce a făcut de-a lungul timpului pentru Coroană.

Mitropolitul Antonie, dar şi duhovnicul ţarinei, Teofan, precum şi Milica şi Anastasia au avertizat familia Romanov că nu este bine ca numele lor să apară în scandaluri atât de josnice. Înfuriată, ţarina le-a interzis femeilor să mai vină la palat, iar părintele Teofan a fost trimis în Crimeea. Şi cu toate că pedepseau pe oricine le contrazicea părerea în privinţa protejatului lor, Romanovii erau conştienţi de latura lui malefică. Până în 1912 Rasputin ajunsese să dividă Biserica, puţini clerici mai având curajul să i se opună.

Ruleta rusească

Nici nu începuse bine Marele Război, căci primul soldat căzuse. Rasputin. Nici vorbă de vreo luptă pe front. Într-o seară când se îndrepta spre casă, de niciunde din întuneric, o femeie s-a repezit spre el şi i-a înfipt un cuţit în stomac. Era la un pas să îşi piardă viaţa, fără a şti că era poate primul semn că moartea deja intrase în ţară.

De pe patul de spital, Rasputin îi scria ţarului care tocmai semnase intrarea în război împotriva Germaniei: „Sper la pace şi calm, dar ei plănuiesc un rău mare. Noi, cei care suntem parte a vieţii tale îţi cunoaştem suferinţa. Este foarte greu să nu ne vedem. Cei care îţi sunt aproape de inimă se întreabă în taină: cum te pot ajuta?”. Deşi tainele războiului îl depăşeau, Rasputin ştia că familia imperială are nevoie de el. Însuşi fostul prim-ministru Serghei Witte spunea că siberianul era un om cheie: „Rasputin cunoaşte Rusia mai bine ca oricine: spiritul ei, starea, aspiraţiile istorice”. Grigori a trimis înainte de a pleca o telegramă specială: „Nu îl lăsa pe Tata să se pregătească de război, căci războiul înseamnă sfârşitul Rusiei şi al nostru, şi va pierde până la ultimul om”.

Pentru început, lui Rasputin i s-a oferit un apartament modest în Petrograd. Oamenii îi aflaseră adresa şi în dreptul uşii sale era mereu coadă: plăteau oricât pentru o minune. Nu putea sta departe nici de familia imperială, dar nici de scandaluri. Venit la Moscova, în martie 1915, unde se afla ţarina, s-a oprit în restaurantul Yar, unde împreună cu câteva ţigănci a petrecut până dimineaţa. Exagerând cu alcoolul, Grişka a început să vorbească obscen şi să insinueze că ar fi avut relaţii intime cu ţarina. Negru de mânie, Nicolae l-a primit la Palat abia în iunie, să dea o explicaţie. Un om păcătos care a căzut pradă vinului este o explicaţie puerilă la un nivel aşa de înalt, dar Rasputin a fost iertat şi de această dată.

În Rusia era haos. Ţarul plecase pe front, iar ţarina se ocupa de punctele de ajutor pentru răniţi. Se implica în evenimentele umanitare precum verişoara ei de la est, Regina Maria a României. Ţarul avea nevoie de cineva de încredere care să se ocupe de problemele statului cât el este pe front. Persoana cea mai integră şi care ştia că nu îl va trăda era Alix. Aşa că i-a încredinţat ei frâiele Rusiei – ţarinei şi implicit lui Rasputin. Acum, mujicul siberian ajunsese mai mult decât visase: al treilea om în stat.

Nicolae era pus în situaţia de a prelua conducerea armatei. Îi era teamă, dar tradiţia cerea ca Romanovul să îşi conducă oastea, şi numai scrisorile pline de dragoste şi încurajări ale soţiei sale l-au ţinut puternic pe câmpul de luptă sau în faţa hărţilor militare. Fiecare scrisoare îi vorbea şi despre „prietenul nostru”, Rasputin, care printre rugăciuni arunca şi câte un sfat: nu trece Carpaţii, lasă deoparte ofensiva Brusilov, atacă de la sud spre nord.

Nicolae o ruga stăruitor ca informaţiile pe care i le scrie să nu le arate nimănui, însă naiva ţarină îi răspundea că „El nu-i va spune niciunui suflet. Dar trebuie să îi cer binecuvântarea pentru deciziile tale”. Cine ocupa posturile oficial conta prea puţin, căci Rasputin făcea jocurile, dobândind o forţă manipulatoare uimitoare asupra ţarinei: din toamna lui 1915 până în primăvară, Rusia schimbase patru prim-miniştri, cinci miniştri de Interne şi patru miniştri ai Agriculturii.

Arsenicul, arma, asasinatul

Ruşii adunaseră prea multe. Picătura care a umplut paharul a fost eşecul războiului. Era decembrie 1916, şi poporul începuse de ceva vreme să strige împotriva Romanovilor. Nici Rasputin nu era iertat, numele lui fiind pe lista neagră a oamenilor ieşiţi în stradă. Elita rusească învinuia tot troika, doar că erau conştienţi de faptul că sursa răului o reprezenta cel care le cucerise societatea numai pentru a o distruge. Cel mai implicat emoţional dintre toţi era prinţul Felix Iusupov. Îl consuma faptul că un neica nimeni numea miniştri după bunul plac şi că Biserica mai avea puţin şi se desfiinţa. Mai presus de toate era măcinat de bănuiala ca Rasputin ar fi spion german. Şi cum nimeni nu avea capacitatea necesară de a-l elimina, nu exista decât o singură soluţie: el însuşi. Să scape Rusia de influenţa lui nocivă, dar pentru asta îi trebuia un plan bine stabilit. Era spre finalul lui 1916, zăpada se aşezase peste Petrograd, iar pe străzi umbla vorba că Rasputin urmează să fie asasinat.

29 spre 30 decembrie 1916. Ora 11, aproape de miezul nopţii. Palatul Moika. Marele Duce Dmitri Pavlovici, Dr. Stanislaw Lazovert, Vladimir Purişkevici în frunte cu prinţul celei mai bogate familii a Rusiei, Iusupov, îi pregătiseră lui Rasputin un ultim festin, îmbibat în arsenic. Iusupov îi cânta şi, cântec după cântec, pahar după pahar, Rasputin se prinsese în dansul morţii.

Doctorul spunea că o singură înghiţitură îl va trimite pe lumea cealaltă, dar orele treceau, vinul se termina, şi Grişka petrecea în continuare. Iusupov îi pecetluise soarta: trebuia să moară atunci şi acolo. Şi-a scos revolverul de la spate şi, apropiindu-se de Rasputin, a tras. Un glonţ în piept a fost suficient pentru ca sângele să i se prelingă pe cămaşa albastră de mătase. Corpul său greoi s-a prăbuşit pe podea. Iusupov a mers la ceilalţi complici la crimă şi s-a întors pentru a lua cadavrul şi a scăpa de el. Când s-a aplecat deasupra lui, ochii lui, cu cristalinul ca al şarpelui, l-au fixat cu ură pe Felix.

Rasputin s-a ridicat, împiedicat, şi s-a târât până afară unde ţipa: „Felix! Felix! Îi voi spune totul ţarinei!”. Purişkevici a preluat comanda: trei focuri de armă l-au ţintit pe Rasputin, unul lovindu-l drept în frunte. „L-am omorât pe Grişka Rasputin, duşmanul Rusiei şi al Ţarului!”. L-au îmbrăcat în haina de samur şi apoi l-au învelit într-o draperie bleumarin. L-au legat strâns cu o sfoară şi l-au aruncat în apa râului Neva. Din îngheţ a plecat, în îngheţ s-a întors. Rasputin a fost găsit câteva zile mai târziu, a fost plâns şi îngropat, el – cel mai iubit dintre păcătoşi.

Şi când, în martie 1917, Revoluţia Rusă scotea oamenii în stradă, din colţuri întunecate, din icoanele afumate de pe pereţi, din umbrele ce nu aveau corp se auzea blestemul lui Rasputin, testamentul scris cu sânge cu câteva zile înainte de moartea lui:

„Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de unu ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei, mamei şi copiilor mei, pământului rusesc, ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei, ţăranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia.

Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani, şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară.

Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţă pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus.

Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roagă-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. Grigori”.

Gura păcătosului adevăr grăieşte: doi ani au trecut până când Romanovii au fost împuşcaţi.

*

Guvernul Provizoriu a eşuat. Nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat pe Rasputin, prea mulţi îl iubeau – prea mulţi îl urau. O ruletă rusească la care nu au câştigat. Viaţa i-a rămas un mister, la fel şi moartea, căci dosarul poliţiei a continuat mereu să adune probe.

A implicat oameni de rang înalt, conspiraţii MI6 şi, tocmai din acest motiv, nici până astăzi nu a fost desecretizat. Ruşii nu permit ca Enigma lor să fie decriptată, căci pentru ei Rasputin este ridicat la rang de istorie.

Sursa: historia.ro

Merită și prietenii tăi să stie ASTA. Informează-i acum!



Comentarii
Promo
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
15.10.2018 09:25 Nicolae Negru „Malul stâng întreabă malul drept”

12.10.2018 09:21 Nicolae Negru Patriarhul Kirill vine la Chișinău să...

08.10.2018 09:47 Nicolae Negru Privatizarea „Air Moldova” și greșeal...

Horoscop
Vezi horoscopul tău pentru astăzi
Capricorn
Vărsător
Pești
Berbec
Taur
Gemeni
Rac
Leu
Fecioară
Balanță
Scorpion
Săgetător
Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Credeți că sintagma „integrare europeană” trebuie introdusă în Constituția R. Moldova?
Prietenii noștri

Ziarul Național 2013-2018. Toate drepturile sunt rezervate

Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md