PSIHOLOG // Care este sensul vieții noastre de zi cu zi?

Sursa: psychologies.ro

Ce ne face fericiți? Ce ne dă o senzație de împlinire? Copiii, familia, activitățile sau pasiunile din timpul liber? De ce viața pare că nu mai are sens atunci când pierdem o relație de iubire sau pe cineva drag?

Atunci când bunica mea era pe moarte, simțeam nevoia să îi spun ceva care să o calmeze. Să fie mai liniștită, mai senină, să accepte cu ceva mai mult stoicism boala și ce urma să vină.

Era într-o stare deplorabilă, biata de ea, temătoare că va ajunge în Iad, că nu e destul de bună, că nu a făcut nimic cu viața ei. Oare de ce nu știm sau nu învățăm câte ceva despre toate lucrurile acestea?

De ce nu știm nimic despre momentele mari ale vieții și ce se poate face atunci când îți moare cineva drag? Viața își pierde sensul.

Sau când nu mai găsești nicio bucurie în ceea ce iubeai înainte, când trăiești un never ending spleen și viața are doar un gust sălciu.

Care este, de fapt, sensul vieții? De ce unii trăiesc pe pilot automat, iar alții parcă înghit viața cu polonicul? De ce unii par fericiți, iar alții plictisiți?

Omul are nevoie acută de sens

Oricât de bombastic ar părea, aceasta nu este o temă neimportantă. Unul dintre spiritele mari ale umanității, psihologul Viktor Frankl, spunea că omul are o nevoie acută și vitală de sens, că nu poate trăi fără așa ceva.

Viktor Frankl s-a născut într-o familie de evrei și a fost închis la Auschwitz. Metoda sa, pentru a supraviețui acolo și a nu-și pierde mințile, era să-și imagineze scopuri pozitive, care să-i dea o stare de bine.

El a studiat și alți prizonieri din lagărul de concentrare și a văzut că cei care erau capabili să-și imagineze un viitor pozitiv, trăiau mai mult.

Cei care sperau că va fi bine, că vor scăpa, că își vor revedea rudele, erau cei care luptau puțin mai mult, mărindu-și șansele unei victorii. Cei care abandonaseră lupta…

O fostă prizonieră dintr-un lagăr de concentrare spunea că scopul ei devenise acela de a ieși de acolo și de a povesti lumii, de a nu mai tăcea cu privire la ororile îndurate.

Acest scop a făcut-o capabilă să înfrunte viața cotidiană din lagăr, să vadă din nou libertatea și să-și respecte făgăduința, aceea de a povesti.

Unii găsesc sensul vieții în profesie, în avansarea în carieră. Alții îl găsesc în timpul cât mai îndelungat alături de familie. Alții – în dans, în pictură sau în muzică.

Tot ceea ce ne scade stresul – ne dă o senzație de scop și de avansare, de progres, poate fi considerat un sens. Unii nu știu unde să găsească aceste activități dătătoare de bine și caută un sens în stimularea dată de droguri, de sexualitate exacerbată etc.

Afirmă că sexul și cuceririle pe bandă rulantă sunt un sens în sine. Alții găsesc un sens în a salva lumea, atâta cât pot ei. Fac voluntariat, se implică, adună bani, oameni, raliază conștiințe la cauza în care cred.

Salvează copiii săraci, animalele pe cale de dispariție, pădurile sau patrimonial urban. Unii oameni găsesc sensul în a se ruga perpetuu unei Entități.

Religia este o formă de gândire și de trăire despre care adepții spun foarte convinși că este sensul suprem. Că nimic altceva nu e necesar pentru a da sentimentul de împlinire a unei zile dedicate rugăciunii sau activităților cerute de entitatea în care cred, fie că e Dumnezeu, Krishna sau Mahomed.

Unii încep să creadă că sensul vieții e însăși moartea (jihadiștii, de exemplu). Alții aderă la secte care propun tot soiul de sensuri alternative.

Sensul este, de fapt, senzația de scop

Atunci când scrii o carte, când gătești ceva bun pentru familia pe care o adori, când ridici o școală pentru copiii unui sat pierdut în munți ori când interpretezi la pian o piesă nemaipomenită (dacă știi să cânți la pian), nu îți mai pui problema sensului acțiunilor tale.

Sensul apare din scopul acelei activități: de a ajuta, de a crea ceva, de a te bucura de muzică. Cu alte cuvinte, sensul vine la pachet cu scopul acțiunilor noastre.

Când ești ferm convins/ă că vrei o familie, nu îți pui problema sensului acesteia, știi visceral că asta trebuie să faci, e aproape o nevoie.

Ne întrebăm despre sens atunci când suntem deprimați

Problema sensului se pune, însă, într-o circumstanță ciudată: atunci când ne lovește depresia. Este bine să nu aflăm cum este senzația de lipsă de sens a orice, de lipsă de plăcere pentru orice (anhedonia tipică depresiei, care te face să chestionezi scopul oricărei acțiuni pe care înainte o făceai fără atâtea fasoane și chestionări: „De ce să mai merg la serviciu? Ce sens are?”, „De ce să mai merg acasă? Ce sens are?” – iată când interogarea asupra sensului devine sâcâitoare).

Dar nu strică să ne punem această întrebare fără a face din ea o obsesie și când suntem liniștiți și fericiți. „Ce sens are să mai continui cu afacerea aceasta, când e clar că nu duce nicăieri?

Dacă pot face ceva mai bun cu banii, de ce să merg pe drumul acesta? Ce sens nou aș putea găsi dacă activitatea curentă nu mă mai stimulează ca înainte?

Ce sens nou aș putea găsi dacă am tot ce îmi trebuie? Poate că aș putea ajuta pe cineva, m-aș putea implica în politică, aș putea fi un factor de bine social de care istoria să-și amintească.

Ce sens are să mai continui o relație nesatisfăcătoare?

Toate acestea sunt întrebări utile în momente diferite ale vieții. Ideea e să vedem care este sensul particular al acțiunilor noastre, ce semnifică ele pentru noi, nu pentru mama, tata sau lumea largă. Ca să facem un joc de cuvinte, în acest sens, sensul devine o întrebare legitimă.

Sursa: psychologies.ro