POVEȘTI ADEVĂRATE // „De la Nistru pân’ la Tisa...”

Eram în 1980. La Olimpiada la Moscova, în Satul Olimpic al Tineretului. Locuiam într-un hotel mare, construit special pentru acea ocazie.

Printre altele, aveam în cameră o cutie electronică fără butoane. Nu se închidea, nu se deschidea. Nu cânta. Doar asculta. După cât de grosolană era, ziceam că e făcuta la atelierele-școală sau la Casa Pionierului sovietic, la cercul de radio-amatori-ascultători... mă înțelegeți, nici măcar nu erau subtili băieții...

Dar nu despre asta e vorba. E vorba că timp de 21 de zile ne-a făcut curățenie o tovarășă ai cărei epoleți îi vedeam nu sub halat, ci la mâini. Căci nu avea mâini de îngrijitoare.

Locuiam în cameră cu o profesoară tânără din Valea Izei. Și noi o întrebam pe tovarășă ce este aia - măgăoaia, tovarășa dădea din umeri: niznaiu! Noi scoteam zilnic măgăoaia din priză, tovarășa zilnic o punea la loc.

Acolo aveam tot felul de obiecte mici românești pentru cadouri, căci aveam întâlniri cu delegații, făceam „change” cu tineretul de pe toată planeta ce sta în Satul Olimpic, de la insigne la pixuri, steaguri, pălării, șepci, articole vestimentare și tot ce poate trece prin cap unor tineri să schimbe ca amintire.

Noi, socialiștii, nu stăteam prea bine la daruri, eram modești, dar capitaliștii, care miroseau frumos, erau îmbrăcați colorat și până și sacoșele lor de plastic ne amețeau, nu păreau deranjați de modestia noastră...

Ei bine, timp de 20 de zile am tot încercat „să fim drăguțe” oferindu-i tovarășei noastre o bomboană, o vorbă bună, un zâmbet, un Спасибо ceva, acolo... Tovarășa, нет și нет (adica Nu, pentru cei mai tineri)... Я не знаю румынский, английский, французский, nica...nu tu rumânskii, nu tu angliiskii, nu tu franțuzkii... nica, nica nu știa tovarășa... Contact de gradul zero. Nu tu o vorbă, nu tu un zâmbet, nu tu o strângere tovărășească de mână...

Noi am încercat tot ce am putut. Pe la săptămâna a treia, a mai schițat câte un surâs neregulamentar, dar atât. Noi știam când vine și o așteptam, ba chiar puneam pariu dacă azi facem vreun progres sau nu. Per total, să zicem că nu a încălcat cu nimic linia roșie trasată de partid tovarășa noastră. O adevărată eroină a clasei muncitoare, a popoarelor sovietice, mândră și neclintită în lupta cu tentațiile. Cum s-ar zice: un NU hotărât!

Până în ziua a 21-a. Atunci ne-am făcut bagajele, căci a doua zi plecam. Și eu i-am oferit nu-mi mai amintesc ce, iar colega mea de cameră i-a dăruit un album cu vederi din zona ei: Iza, Vișeu, Tisa, case, locuri, Cimitirul din Săpânța... și o cămașă tradițională de prin partea locului.

Atunci s-a produs fatalitatea. Instantaneu, au țâșnit lacrimi din toată ființa ei de om... și un covârșitor geamăt, strigăt, țipăt de durere, nu pot să vi-l descriu... fosta tovarășă, cu cămașa în mână, s-a așezat pe jos și plââââângea sfâșietor… gemea, se zguduia, se legăna...

Când a putut vorbi, ne-a zis: „Eu știe rumunește... Eu... fost copil la Tisa... eu cu bunicii mei plecat la megieși, la neamuri și rămas captivi la ruși... eu copil mic crescut Rumunia... eu fost rumuncă... mama rumuncă... bunica rumuncă...”

Noi făceam semne disperate – „măgăoaia, măgăoaia!!!”... femeia s-a repezit la ea, a smuls-o din priză cu toată furia și a continuat să plângăăă...

Vă dați seama că asistam la o criză existențială și luam o pildă de istorie mai mare decât orice lecție de școală.

Toată fala Olimpiadei era acolo, jos, pe dușumele, văetându-și și bocindu-și obârșiile.... Adevărul era la podea. Iar femeia se uita la vederile acelea, le mângâia, le punea la piept și le săruta, ca și cum ar fi fost pe ele crucile și fețele neamurilor ei...

Mai târziu, când s-a mai liniștit, s-a așezat pe-un colț de pat șezând cu mâinile în poală ca o fetiță rătăcită... Ca și cum nu mai știa încotro s-o apuce... întreaga ei viață ei se rupsese. Toată spoiala de corectitudine, de patriotism și aderare la valorile sovietice, de vreo patru decenii, s-au frânt într-o clipă...

Patria era cea din inima ei. „Eu... tare dor de Rumunia...”. Și plângea încetișor și nu se mai oprea. Șiroaie de lacrimi, durere mare...

Timp de decenii, toată Uniunea Sovietică a stat, ca un mare imperiu ce s-a aflat, sprijinit pe sufletele frânte ale milioanelor de deportați, prizonieri niciodată întorși acasă, oameni amestecați, suciți din drumul lor natural, unii prostiți cu funcții, căldură și un colțuc de pâine mai albă... sau pur și simplu prinși într-o vâltoare din care nu au mai putut ieși, rămânând cu dragostea și dorul de „Rumunia” ascuns adânc sub uniformă, sub salopetă, sub halat...

Unor români nu le place deloc „ce-a ajuns” România. „Țara” nu îi merită de buni ce sunt. Alții nu reușesc să găsească un rost aici. Îi asigur că, în toate timpurile, dintr-un motiv foarte simplu, străinătatea așteaptă imigranții cu un fel de pâine și un fel de sare, cu oportunități.

Dar foarte rar cu iubire. Cu tradiții. Cu istorie milenară. Cu legitimitate. Cu mirosul pâinii de casă. Cu graiul neamurilor și cu sunetul colindelor. Cu credințele. Cu tricolorul. Cu umorul românesc cu gust de mămăligă. Cu prostia românească, cu naivitatea românească, cu greșelile românești...

Toate vizibilele te pot atrage. Le poți obține. Dar invizibilele sunt întotdeauna mai tari. Iar fiecare plecat are două opțiuni: să spună „România nu m-a meritat” sau... „Eu... tare dor de Rumunia...”

În ultimii peste 70 de ani am trăit în pace. Generația tânără ar fi bine să înțeleagă că a fost o pace plătită de cei furați din matca lor și aruncați aiurea în pribegie, în moarte sau pe al căror piept crește iarba verde de acasă. Și iarba asta, când se unduiește, tot românește doinește, în veacul vecilor.

Și femeia noastră din poveste a început să ne întrebe cum e în Rumunia, ce mai fac oamenii, ce graiuri se vorbesc pe meleagurile ei, dacă-i tot acolo și aia... și aia... și folosea niște cuvinte vechi, pe care și le amintea cu greu... niște nume de sate... ne-a spus cum se numea învățătorul ei, preotul satului... iar profesoara mea a început a grăi cu ea în limba locurilor și a-i cânta cântece vechi de-ale lor, să-i ostoiască setea de izvoare și dorul de țărâna-mamă... a dus-o într-un timp și într-o țară pe care ea o înțelegea și care fusese începutul unui destin ce nu s-a mai întâmplat niciodată.

... Iar eu am încălecat pe-o tastatură și v-am spus o poveste dură.

Și-am încălecat pe-o roată și v-am spus o poveste adevărată.

Și-am încălecat pe-un condei, și vă spun LA MULȚI ANI, ROMÂNAȘII MEI.

Și acum vă invit și pe voi, cu dragoste înălțătoare, să spunem împreună: LA MULȚI ANI, ROMÂNIA MARE!

Doina Filipescu

Sursa: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=10218093485876432&id=1466030725