Interviu // „Nu m-am îndrăgostit la Chișinău”

Poezia: „Poate veni oricând şi poate să nu se mai întoarcă niciodată”

Teodor Dună este un poet român contemporan. A publicat câteva cărţi de poezie. Volumul de debut, „trenul de treieșunu februarie” (2002), a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu”. În 2010 a beneficiat de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude. A avut peste 30 de lecturi publice, în țară și în străinătate (la Institutul Cultural Român din Viena, Institutul Cultural Român din Berlin).

Teodor, eşti considerat unul dintre vizionarii promoţiei 2000, alături de Dan Coman, Claudiu Komartin ş.a. Cum te simţi sub această umbrelă?

Etichetările, de orice natură ar fi ele, biografism, mizerabilism, vizionarism, neoexpresionism etc., au, bineînţeles, funcţia de a structura, clarifica, de a orienta un ipotetic cititor debusolat, de a crea taxonomii. Sunt benefice, întrucâtva, receptării, dar limitative şi relative. Oricum, actului scrierii nu-i foloseşte la nimic. Pentru că scrisul vine dintr-un loc în care, pur şi simplu, astfel de lucruri nu trebuie să aibă nicio relevanţă. E adevărat, cred în viziuni, în realitatea lor, pentru că, uneori, când am scris, mă simţeam ca într-o transă, un amestec de luciditate şi halucinaţie, fără nicio „dereglare sistematică a tuturor simţurilor”. E vorba doar despre acea forţă misterioasă a poeziei de a modifica percepţia, de a genera un adevăr, chiar dacă sensul acelui adevăr nu e limpede. Poezia e, până la urmă, istoria apropierii de propriul adevăr. Această stare se aseamănă, cumva, cu cele mistice. Când scrii cu întreaga fiinţă, altcineva te locuieşte, simţurile se acutizează, totul în jur pulsează de o viaţă până atunci ascunsă, îngropată în spatele a ceea ce până atunci părea o realitate amorfă.

Te obligă la ceva?

Singurul lucru pe care îl resimt ca fiind o obligaţie ţine de fidelitatea mea faţă de autenticitatea poeziei pe care încerc să o scriu. O autenticitate faţă de ceea ce, vetust, s-ar numi inspiraţie. Nu am putut niciodată să scriu, aşa, pur şi simplu, în joacă. Nu am putut să scriu decât atunci când am crezut în realitatea şi adevărul fiecărui vers. Cuvintele, în general, când nu le simt venind din adânc, îmi fac rău, mă angoasează. D-asta, pot trece ani în şir în care nu reuşesc să scriu niciun poem, iar într-o săptămână pot să umplu un caiet întreg. Cu mine, poezia e foarte capricioasă. Poate veni oricând şi poate să nu se mai întoarcă niciodată.

Volumul tău de debut, „trenul de treieşunu februarie”, a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu”. Un premiu poate fi nociv pentru un debutant în ale literaturii?

Există mai multe pericole, în funcţie de structura umană a respectivului scriitor şi de motivele reale pentru care scrie. O mare parte dintre cei care scriu fac asta pentru că sunt orgolioşi, vanitoşi, egolatri. Cartea publicată le alimentează orgoliul şi, din punctul lor de vedere, le garantează unicitatea şi indiscutabila valoare. Recunoaşterea publică accentuează, uneori grotesc, aceste carenţe umane. Un scriitor, ca orice alt om, trebuie să rămână umil şi atunci când cei din jur îi recunosc valoarea. Neîncrederea, nesiguranţa faţă de propria operă cred că sunt benefice. Iar orgoliul trebuie să se manifeste doar în raport cu ceea ce scrii şi în raport cu propria persoană, printr-o autocenzură şi autoevaluare cât mai lucidă. Orgoliul duce la un fel de autism, la o izolare comunicativă care se opune înseşi ideii de literatură. Cred că atitudinea cea mai potrivită, atunci când, tânăr fiind, primeşti un premiu, este aceea a „bucuriei indiferente”.

Ai avut şi cronici de carte „critice”? Care e atitudinea ta faţă de ele?

Da, au fost câteva cronici nu neapărat favorabile, ca să mă exprim elegant. Când citesc astfel de texte, devin melancolic. O „radere” trebuie să fie cel puţin la fel de inteligent scrisă şi de argumentată precum un text care pledează pentru valoarea operei respective. Lucru pe care nu l-am sesizat în cazul acelor cronici. Mi se păreau prost scrise, gratuit resentimentare şi fără nicio legătură cu textul la care, aparent, făceau referinţă. De aici şi melancolia mea. Aş fi preferat să fiu desfiinţat de criticii din interbelic, de un Cioculescu, de un Călinescu, chiar şi de Iorga, care, trebuie să recunoaştem, când scria despre reprezentanţii modernismului, avea un umor involuntar savuros.

În ce context te afli aici, la Chişinău?

Am venit la Târgul de carte de aici, reprezentând Editura „Tracus Arte” din Bucureşti, unde sunt redactor şi unde, de multe ori, am grijă de cărţi foarte bune, unele şi din Basarabia, cum ar fi cele semnate de Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Alexandru Vakulovski.

Cum ţi se pare Chişinăul cunoscut îndeaproape?

Cunoşti îndeaproape un oraş atunci când te îndrăgosteşti şi umbli pe străzile lui, prin parcurile lui. Şi mergi de mână cu fiinţa aceea şi crezi că fericirea nu se va sfârşi. Dragostea îţi dă senzaţia că înţelegi până şi o stradă de câţiva metri, până şi o bucată scorojită de perete. Iar eu nu m-am îndrăgostit aici. Şi despre faptul că oraşul are foarte mulţi copaci şi, privit de sus, pare o mare verde şi foşnitoare, chiar nu voi vorbi, este, totuşi, prea evident.

Ce înseamnă pentru tine poezia?

Dacă aş putea chiar să răspund la această întrebare, ar însemna că nu voi mai scrie niciodată niciun poem în care să cred. Nu vreau să ştiu ce înseamnă poezia, mi-e îndeajuns să ştiu că ea există şi de câteva ori în această viaţă am putut să-i simt miracolul şi realitatea.

Vă mulţumim!