INTERVIU DE EXCEPȚIE // Horațiu Mălăele: „Și actorii sunt oameni. Cred. Sper”

În prezența lui, râsul devine visceral, iar lacrima se prelinge din suflet. Genial pe scenă, genial și în afara ei actorul și omul – o dihotomie pe care nu o agreează în niciun context – se contopesc într-un tot monumental: Horațiu Mălăele. Actorii sunt și ei oameni și simt, se tem, au angoase, dar și clipe de fericire inegalabilă. Pe toate le-a trăit și le-a simțit din plin și despre ele ne-a vorbit Horațiu într-un interviu de excepție.

Veți fi Ilie Moromete în cea mai recentă ecranizare a operei lui Marin Preda. Cum a venit acest rol si care a fost primul lucru ce v-a trecut prin minte atunci când vi s-a propus?

Propunerea a venit din partea regizorului Stere Gulea. La început, am rămas în plasa unei îndelungi uluieli, după care m-am dus acasă, am recitit opera lui Preda și m-am luminat. După această dumireală, am ajuns la concluzia ca e posibil. Așa încât a doua zi i-am dat telefon lui Stere și i-am spus că sunt de acord.

De ce uluit?

Pentru că prima operă cinematografică a lui Stere a imprimat un personaj destul de puternic și mi-a fost destul de greu să mă despart de imaginea lui Moromete- Rebengiuc. După aceea, mi-am dat seama că e vorba despre o nouă compoziție chimică, despre o altă perioadă și așa mai departe. Toate puse în balanță m-au făcut să cred că pot să mă gândesc la acest personaj aproape mitologic.

Desprinderea de imaginea lui Victor Rebengiuc a fost cea mai mare provocare pe care v-a lansat-o personajul Ilie Moromete?

Nu neapărat. M-am gândit că este posibilă și o altă variantă a personajului, cu atât mai mult cu cât au trecut vremuri, s-au schimbat mentalități, s-a schimbat o dinamică cu alta, și chiar felul de a privi filmul, pe Marin Preda și satul românesc.

Există, așadar, în această variantă a ecranizării, o raportare la realitatea socială actuală, a fost regândit cumva filmul pentru a contura și un profil al României de acum, al țăranului modern sau rămâne la nivelul adevărului literar inițial?

Dincolo de reacțiile noastre subiective, filmul aduce cred un Ilie Moromete așa cum a fost gândit de Preda. Nu vreau să explic care a fost chimia facerii acestui personaj, pentru că, așa cum spunea Picasso, „Vai de capul ei, operă, dacă este întrecută de teorie”. Ce s-a făcut în plus, dacă s-a făcut ceva în plus, rămâne să vedeți.

Sunteți efervescent. Mulți vă caracterizează drept savuros. Sunteți clar un actor plin de vigoare pe scenă. Cum sunteți dincolo de ea? Ce vă place să faceți când nu jucați sau nu desenați?

Nu știu dacă a fi savuros este o calitate. Sunt așa cum sunt și mă simt destul de bine în pielea mea. Acesta este modul meu de a funcționa.

Într-un interviu acordat TVR, vorbeați despre profesia de actor și despre combustia de pe scenă, dar mai ales de dincolo de ea. Ce simțiți că vă consumă cel mai tare, minutele din fața publicului sau „colcăiala” care se întâmplă în afara spectacolului?

Toate deopotrivă în alt fel. Pentru că vorbeam despre mentalități, există o impresie cum că lumea din teatru sau actorii din teatru mai mult se distrează. Este o formă naivă de a vedea viața actorului. Dincolo de gard, se află un om extrem de grijuliu cu ceea ce face, extrem de sârguincios, de multe ori complexat, de multe ori distrus. Sunt mii de îngrijorări care traversează viața unui actor.

Există vreo teamă pe care o aveți cu privire la profesia dumneavoastră?

S-a făcut un studiu cu privire la cea mai mare teamă a umanității, plecând de la ideea preconcepută că ar putea fi frica de moarte. S-a stabilit, însă, că cea mai mare frică a umanității este teama de vorbit în public. Teama dintotdeauna a actorului este ca, la un moment dat, să se scurt-circuiteze și să nu mai știe ce spune. Este, de altfel, și o celebră temă pirandelliană.

Deși este greu de crezut că și actorii s-ar confrunta vreodată cu teama de vorbit în public…

Da, dar există. Nu vă înțeleg mirarea… E ca și cum am vorbi despre două categorii distincte: oameni și actori. Și actorii sunt oameni. Cred. Sper. Deși, la un moment dat, tatăl unui mare actor, Florin Scărlătescu, spunea: „Am doi copii și-un actor”.

Grație unora dintre rolurile de pe scenă, dar mai ales datorită scheciurilor de la TV, sunteți perceput drept umorist. Vă considerați un actor de comedie?

Nu. Sunt un actor. Asta nu înseamnă că nu joc mai multă comedie. Sunt mulți actori care stau, pe nedrept, sub o etichetă. Printre ei ar fi și marele Toma Caragiu. El este perceput, din aparițiile lui la televiziune, ca un actor eminamente comic. Dar, dacă televiziunea ar fi avut timp și grijă să conserve rolurile mari pe care le-a jucat în teatru Toma, ați fi putut vedea cât de uluitor a fost acest actor.

Care este cea mai valoroasă lecție pe care ați învățat-o din copilărie? Și cine v-a oferit-o?

Am avut mulți oameni pe care i-am iubit și care, într-un fel, mi-au creat culoare. De exemplu, desenam foarte prost, motiv pentru care în clasa I, toată lumea a luat premiul I, numai eu al II-lea. Atunci m-am izbit cu toată puterea de un om, zâna sufletului meu, Nicu Gherghe, care, cu dibăcie, mi-a spus alte lucruri despre mine și atunci m-am apucat de treabă. Și am început să desenez și continui să fac asta de aproape 60 de ani. Acel premiu doi nu a fost o direcție pentru ce avea să urmeze mai târziu, ci o corecție.

De la cine ați moștenit umorul și căruia dintre copii i-ați transmis această moștenire?

Cred că umorul l-am moștenit de la amândoi părinții mei, și de la mama, și de la tata, dar, ce-i drept, tatăl meu este mai ludic și mult mai agitat în ale umorului. Mama avea darul povestirii și, totodată, extraordinar de mult umor.

Ați copilărit într-o perioadă grea pentru România. La finalul anilor 50 se simțeau încă efectele războiului și tot mai pregnant cele ale comunismului. Dumneavoastră și familia dumneavoastră, cum le-ați simțit?

Copii fiind, eram inconștienți, dar, după aceea, când ne-am mai deșteptat și am început să punem urechea la spusele părinților, am aflat că, de fapt, copilăria noastră a locuit într-o cruntă sărăcie. Mai târziu, ne-am îngrozit de-a binelea pentru că, la venirea comuniștilor, cele două familii – a tatălui și a mamei – erau considerate chiabure. Deci niște oameni avuți. Dar cum, nu înțeleg, pentru că eu am copilărit în casele lor, iar acestea erau niște case dărăpănate, cu pământ pe jos. Comuniștii nu s-au sfiit totuși să le ia casele, vitele și tot ce aveau. Dar ei au fost atât de mândri, că nu au vrut să lucreze la Colectiv pe pământul lor. Să-i obligi să muncească pe propriul pământ furat era o aiureală, semăna a blestem, o formă de cinism fără seamăn. Și atunci, moșul meu din partea tatălui nu a mai muncit deloc, iar celălalt, din partea mamei, mergea pe jos 11 kilometri în fiecare zi, undeva la Motru, să fie paznic de noapte la un garaj.

Revenind la „Moromeții”, m-am bucurat că am participat la filmul ăsta si pentru că mi-am regăsit copilăria și pe oamenii copilăriei mele de la țară, cu toată tipologia aceasta fantastică pe care o regăsim în fiecare sat, inclusiv în Siliștea Gumești a lui Preda. A fost așa … o revenire în timp în această fabuloasă și, în același timp, miraculoasă lume.

Când ați urcat prima data pe scenă și cum v-ați descurcat?

Se întâmpla la Târgu Jiu, la Casa de Cultură 23 August. Aveam șase ani, am spus poezia „În țara lui Mură-n Gură” și am avut un mare succes care, evident, nu mi-a dat nimic de gândit pe atunci. Acum, de câte ori ajung acolo, în Sala Elvira Godeanu, sunt de o mie de ori emoționat. Aceasta și datorită faptului că acolo am avut prima mea expoziție de grafică, caricatură și acuarele, și pentru că acolo am avut primul succes cu niște tablouri care mi-au fost furate. Dar furatul ăsta mi-a creat o potecă destul de serioasă spre Institutul Grigorescu, pentru că hoții au avut un recurs la conștiință și au dat un telefon la Institut, de unde mi-a fost înmânată o scrisoare prin care eram rugat să mă prezint la ei la examenul de admitere.

Totuși, în loc de artele plastice ați ales teatrul, iar caricatura a rămas la nivel de pasiune.

Nu sunt numai caricaturist. Am făcut vreo 100 de tablouri în ulei, pe care le-am vândut în toată lumea. Am debutat prin a fi acuarelist și continui sa fiu. Acum am descoperit o tehnică, nu mai bună, dar mai eficientă – tehnica acrilicului. În timpul liber mai fac și caricaturi. De fapt, eu nu fac o caricatură în sensul semantic al cuvântului, ci, mai curând, o grafică satirică.

Părinții v-au văzut în roluri grele? Cum a fost? V-au lăudat, v-au criticat?

Prima dată, într-o piesă, m-a văzut mama. Jucam în „Pălăria florentină”, examenul meu de diplomă, cu care avusesem un oarecare succes la premieră. Și, pentru că era prima dată când mama, după patru ani de Institut, venea să mă vadă, am găsit de cuviință că trebuie să accelerez lucrurile și să arăt ce pot. Și am făcut toate tumbele din lume, am zburat în Cosmos și am venit înapoi și am avut un succes formidabil. Mândru de ceea ce făcusem, după ce m-am demachiat, am ieșit în stradă și am întâlnit-o pe mama, pe care am întrebat-o emoționat: „Mama, cum ți s-a părut?” Iar mama mi-a zis: „Valentine (eu sunt și Valentin), trebuie neapărat să îți pui dintele ăla pe dreapta”.

Tata m-a văzut în foarte multe spectacole. Era un mare iubitor de actori și, la un moment dat, am avut marea bucurie să vin cu el la București și să îi prezint câteva vârfuri ale actorimii. A fost formidabil când, la o gală festivistă, i-am făcut cunoștință cu toate personalitățile vremii. Ca să se coloreze puțin atmosfera, a fost prezentată si o secvență din piesa „Take, Ianke și Cadîr” cu cei trei monștri – Gheorghe Dinică, Marin Moraru și Radu Beligan. Am venit cu tata la cabină – eram prieten cu toți trei – și m-am dus la Radu Beligan să i-l prezint tatălui meu, crezând că Radu este omul pe care ar vrea să îl cunoască prima dată. Apoi l-a cunoscut pe Marinuș, după care, fără să îl prezint, s-a dus singur la Dinică și i-a spus: „Domnule Dinică, am văzut o lume minunată, formidabilă, dar, dintre toți ăștia, eu pe dumneavoastră am vrut să vă cunosc”.

Aminteați, la un moment dat, că ați fost exmatriculat „de foarte multe ori”? De ce? Și ce înseamnă „de foarte multe ori”?

De 10-15 ori. Făceam nefăcute. De exemplu, odată am fost în situația de a fi exmatriculat din toate școlile din țară fără drept de reînscriere, pentru că făcusem o caricatură a unui profesor și, în naivitatea mea, am decis să o pun în ramă. Și am luat un tablou din clasă, i-am scos fotografia și am pus caricatura în rama aia. Nu mi-am dat seama că puteam fi implicat politic pentru asta. Dar eu scosesem fotografia lui Lenin. Eram destul de inconștient prin clasa a X-a. Am intrat atunci într-un nămol cu implicații politice, după care a urmat exmatricularea. Dar au avut nevoie de mine pentru că desenam la o revistă a orașului, așa că m-au reprimit. Am rămas, totuși, două fericite săptămâni exmatriculat, ei crezând că îmi fac un mare rău.

În dragoste ați avut un succes la fel de mare ca în teatru? Ați iubit mult?

Iubirea, sub orice formă, este rațiunea de a trăi. Dacă vă referiți la femei, iubirea mea îmbracă o singură formă: soția mea.

Ce credeți că nu s-a spus până acum despre dumneavoastră, dar v-ar plăcea ca lumea să știe?

Cred că nu se știe că joc tenis de 25 de ani în fiecare zi. Că joc cel puțin trei partide de șah în fiecare zi. Că citesc zilnic piese de teatru. Că sunt paralel cu politica. Că încerc și nu cred să reușesc să învăț engleză. Că iubesc câini și în special pe buldogul meu francez, Boris. Că îmi plac Parisul, Veneția și Sankt Petersburgul. Că iubesc România și când strănută și când e fericită. Că îmi place mâncarea japoneză … Și alte zeci de lucruri care nu se știu și poate e mai bine așa.

Dacă ați face o caricatură a României azi, cum v-ați imagina-o?

Sursa: viva.ro