Nicolae Negru // Ziua Independenței dependente

Semne diacritice

Mâine e ziua de naștere a Republicii Moldova, împlinește 31 de ani. Unii vor spune că ea e mult mai veche, că se se trage de la vânătoarea lui Dragoș Vodă și sârguincioasa cățea Molda, dar aceasta ar însemna să ajustăm istoria la interesele politice sau geopolitice ale cuiva. Dacă e să fim obiectivi, Stalin și Hitler, care s-au înțeles, în 1939, să împartă Europa între ei, ar trebui pomeniți ori de câte ori vine vorba despre apariția celui de-al doilea stat românesc.

Până în 1991 s-a simulat existența unui stat moldovenesc, în realitate RSSM, pe al cărui fundament se construiește sărbătoritul stat de azi a fost o gubernie - hotarele ei, sistemul politic și administrativ, conducerea erau stabilite de Moscova. Toate deciziile importante, economice, sociale, politice și ideologice se luau la Moscova, cu excepția celor referitoare la dezvoltarea meșteșugurilor locale din RSSM. Sovietul Suprem al RSSM (pe care unii politicieni îl consideră impropriu „parlament”) imita aprobarea unot hotărâri pe care le adopta înaintea sa CC al PCM, care la rândul său obținea aprobarea CC al PCUS. Consiliul (Sovietul) de Miniștri al RSS Moldovenești transpunea în viață hotărârile formale ale Sovietului Suprem și ale PCM. Relațiile dintre și Chișinău și „Centru” nu erau nici măcar de vasalitate, ci de subordonare directă, ca între stăpân și sclav, între șef și sublatern. Figura principală, „tătucul” RSSM, era primul secretar al CC al PCM, numit de Kremlin, rolul lui era de satrap și se comporta ca un satrap ordinar.

Paradoxal, dreptul pentru republicile unionale de a se retrage liber din Uniune a figurat în toate constituțiile URSS, din 1924, 1936 (Constituția lui Stalin) și 1977 (Constituția lui Brejnev), fiindcă exista certitudinea că niciodată republicile „frățești” nu se vor putea separa de Rusia. Ideea că Rusia, prinsă într-un vârtej de perestroika, va dori să devină „suverană și independentă” față de CC al PCUS, de secretarul general al PCUS, că ar putea accepta suveranitatea și independența celorlalte republici nu le-a venit prin cap nici lui Lenin, nici lui Stalin și nici lui Brejnev. Practica a bătut gramatica, inclusiv gramatica leninistă.

Dreptul la separare (art. 72) s-a menținut, fiindcă în URSS se simula democrația, Uniunea Sovietică se pretindea „cea mai democratică țară din lume”, în care popoarele erau libere să-și hotărască ele însele soarta. Imnul Ununii Sovietice începea cu „Soiuz nerușimîi respublik svobodnîh splotila naveki Velikaia Rus...” (Uniune indestructibilă de republici libere a adunat pentru totdeauna Marea Rusie). Propaganda le crea rușilor imaginea de popor altruist, misionar, dispus să se sacrifice pentru binele popoarelor vecine. Să pui la îndoială această calitate a „fraților mai mari”, să spui că Rusia a „unit” celelate „republici” cu forța armelor, prin crimă, corupție, genocid, se considera o crimă și se pedepsea corespunzător.

Duplicitatea le-a jucat rușilor festa, ei au început să creadă în propriul excepționalism. Momentul când popoarele URSS au cerut să fie îndeplinit ceea ce scria în Constituție i-a prins nepregătiți și Imperiul Rus, numit URSS, s-a prăbușit ca un castel de nisip. Dreptul popoarelor la autodeterminare ar fi putut fi exclus din Constituție de Stalin sau Brejnev, dacă duplicitatea nu ar fi devenit a doua natură a regimului sovietic. Elțin a fost inițiatorul desfacerii contractului de constituire a Uniunii Sovietice, intenționând să-l înlocuiască cu CSI, cerându-le americanilor să-i recunoască Rusiei dreptul de a ține sub control spațiul postsovietic și chiar întreaga Europă.

Faptul că Putin vine cu pretenții teritoriale la adresa fostelor republici-surori, considerând că ele s-au desprins de Rusia, luând teritorii rusești, este banditism curat. Pretențiile, dacă sunt, trebuie adresate propriului stat, căci Rusia a recunoscut suveranitatea și independența acestora, crezând că e vorba despre o suveranitate formală și relațiile de subordonare și control se vor menține.

Și, într-adevăr, s-au menținut un timp. Rusia lui Elțin, apoi și cea a lui Putin a încercat să simuleze respectarea suveranității noilor state postsovietice, controlându-le prin mijloace discrete. Când Ucraina a decis, în 2013, să semneze Acordul de asociere cu UE, Putin a intervenit forțându-l pe Ianukovici să renunțe la UE. Dar nu au renunțat ucrainenii, s-au răsculat și l-au alungat pe Ianukovici. Abia atunci Putin și-a dar arama pe față, a interpretat sprijinul moral al Occidentului drept o răsturnare a puterii de stat, adică a puterii sale. Ca să arate cine e stăpânul adevărat în Ucraina, el a ocupat Crimeea și a început operația Novorossia. Atunci s-a văzut că toate structurile ucrainene erau penetrate de serviciile secrete ale Rusiei, că în postruile-cheie din securitate, afacerile interne, armată, flota militară, procuratură, administrație publică, parlament etcetera erau plasați agenți ruși.

Din 2014 până acum, ucrainenii au încercat să construiască un stat suveran cu adevărat, aruncând la gunoiștea istoriei moștenirea imperială a Rusiei, tăind pârghiile nevăzute prin care Moscova își bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Independența Ucrainei abia începe, iar a Republicii Moldova e încă o ficțiune. Faptul că, după 1992, Moscova nu și-a pus în mișcare armata de pe Nistru ar putea însemna că nu a avut motive să o facă, dispunând de alte „instrumente” pentru a menține Republica Moldova legată de centura ei.

Cine s-a întrebat vreodată la Chișinău câți agenți ruși au penetrat instituțiile statului nostru? Faptul că până acum nu s-au construit poduri peste Prut, că nu avem o cale ferată cu ecartament european, că rețelile electrice nu au fost unite cu cele din România și UE, că spațiul informațional e dominat de mass-media moscovite ne spune că noi încă nu am avut guvernări proeuropene, decât în vorbe, iar în fapte ele erau dirijate de Kremlin. Nu fără complicitatea unor corupți sau idioți utili din Europa și chiar din România.

„Neutralitatea” cu trupe ruse pe teritoriul Republicii Moldova, de care politicienii noștri de diferite culori s-au ținut cu dinții, e cea mai mare dovadă că nimeni la Chișinău nu s-a gândit cu adevătat la suveranitate și independență, că liderii noștri au îndeplinit comenzi rusești. Rușinosul sfârșit al Frontului Popular e unul dintre exemple.

Vom sărbători mâine o independență formală, simulată, războiul din Ucraina ne arată cât de vulnerabili suntem față de Rusia. Independența Republicii Moldova, dacă există, depinde azi în totalitate de curajul și rezistența Ucrainei. Dacă Putin se răfuiește cu Ucraina, următoarea pradă ar putea fi Republica Moldova. Unii politicieni nu ai nici măcar curajul să recunoască aceasta. Că Maia Sandu a participat și a spus adevărul în cadrul Platformei Crimeea, organizate de Kiev, este un pas demn, un semn că se schimbă ceva.

Putin a sperat până acum să refacă URSS prin acțiuni diversioniste. În Belarus i-a reușit, în Ucraina - nu. Războiul declanșat de el îi trădează slăbiciunea, neputința, nu forța. Ceva nu mai merge cu soft power-ul rusesc. Dar el nu e dispus să renunțe.

Ziua Independenței e un prilej de meditație pentru politicienii, liderii și cetățenii noștri. Se vede foarte clar că independența noastră e dependentă de alții, că o putem pierde cât timp Rusia se comportă ca un bandit, dacă nu va fi forțată să respecte normele internaționale, să nu încalce tratatele semnate de ea. Cine se mai îndoiește că avem nevoie urgentă de umbrela NATO (pe care ne-o poate oferi doar România)?