Voronin și Dodon, „două cizme de un fel”?

Semne diacritice

Ideea unei comparații între Voronin și Dodon mi-a fost sugerată de un chestionar al revistei „Contrafort” în curs de apariție, în care se constată că, „după 7 ani de europenism fals, culpabil și cleptocrat”, „roata istoriei” pare să ne aducă „într-un timp prin care am mai trecut”, nou alesul președinte Dodon fiind „protejatul oligarhului Plahotniuc și vajnic ucenic al comunistului Voronin, de la care a preluat retorica românofobă și anticulturală”. Și electoratul comunist, vom adăuga noi la șirul achizițiilor liderului PCRM.

În afară de faptul că ambii au câștigat primele alegeri pe valul unui reflux antidemocratic, antioccidental și prorus, după ce partidele aflate la guvernare sub steagul democrației și integrării europene au dezamăgit enorm și au compromis „principiile și valorile” cu care au acces la putere, există și o altă asemănare între Voronin și discipolul său trădător, care a părăsit partidul și a reușit, în câțiva ani, să-l marginalizeze pe scena politică, atrăgând după sine majoritatea alegătorilor PCRM. Ambii nu s-au scumpit la promisiuni radicale, generoase, stimulând imaginația și așteptările dezamăgiților, provocând sentimentul de revanșă al nostalgicilor. Titlul comentariului e o traducere ad litteram pentru expresia rusească „dva sapoga para”, care înseamnă doi de un fel, de același tip, făcuți din același aluat. Punem semnul întrebării, fiindcă aparențele ar putea înșela.

Deși frați în ce privește preferințele geopolitice și tactica de cucerire a electoratului, motivațiile și obiectivele lor par totuși să difere. Iar detaliile, în care, se știe, se ascunde diavolul, ne vorbesc că Voronin și Dodon nu numai că nu se aseamănă, ci sunt antipozi. Prima deosebire e că, spre deosebire de liderul socialist, liderul comunist a făcut totuși promisiuni realizabile, în cadrul alegerilor parlamentare, în limitele atribuțiilor Parlamentului și Guvernului. Dispunând de o majoritate constituțională în Parlament, Voronin putea obține și votarea aderării la Uniunea Rusia-Belarus, și formalizarea statutului limbii ruse și transformarea Republicii Moldova în Cuba Europei.

Promisiunile lui Dodon depășesc atribuțiile prezidențiale, sunt minciuni premeditate, manipulare în stare pură. Un președinte nu poate nici măcar destitui un ministru, darămite să modifice cursul de istorie în școli. Candidatul socialist îi ademenea pe putiniști cu himera aderării la Uniunea Eurasiatică, cu denunțarea, apoi revizuirea acordului aprofundat și cuprinzător de liber schimb cu UE, se jura să federalizeze Republica Moldova, dar fără sprijinul unei majorități parlamentare, toată „generozitatea” sa față de Rusia iubită nu e decât o aiureală de vasal.

Chiar dacă „rău de gură”, inventiv în a-și eticheta adversarii sau foștii colegi, e greu de imaginat că Voronin ar fi recurs la falsurile, unele de-a dreptul șocante, pe care Dodon le-a folosit împotriva Maiei Sandu. Liderul PCRM nu e lipsit de o fărâmă de bonomie și indulgență, de un oarecare simț al măsurii și al demnității, pe când Dodon pare un politician-robot, programat să câștige cu orice preț, căruia nu-i scapă nimic din ce ar contribui la victorie, oricât de murdară, injustă ar fi acțiunea respectivă. Ieșit din PCRM din cauza „talibanilor” grupați în jurul lui Mark Tkaciuk, sub pretextul că nu sunt acceptate propunerile sale de reformare a partidului, liderul PSRM a preluat treptat toate ideile lor, transformându-și propriul partid în cea mai radicală formațiune proestică. Dacă după ieșirea din PCRM el considera că aderarea la Uniunea Vamală a lui Putin, în lipsa unor hotare comune cu Rusia, este o utopie, ulterior el s-a situat pe poziții opuse. În rusofilia sa, Voronin are niște limite, pe care Dodon le-a depășit cu nonșalanță. Cel mai elocvent exemplu este federalizarea visată de Moscova, pe care principalul comunist nu o acceptă, înțelegând că astfel ar semna moartea „statalității”, ar transforma Republica Moldova într-o marionetă a Rusiei, pe când Dodon a devenit cel mai fervent „promotor” al acestei idei. Astfel, prin lovituri sub centură, printr-o disponibilitate de a se vinde și a vinde totul Rusiei, el a reușit să cucerească sufletele nostalgicilor, care erau atașate de Voronin.

Liderul PCRM a făcut greșeli, dar nu a trădat, nu a justificat ocuparea Crimeii sau războiul din Donbas, nu i-a amenințat pe protestatari cu război civil, el pare mai uman, un fel de țăran devenit împărat (sau țar), în timp ce Dodon seamănă cu un Mefisto, perfid și necruțător, căruia nu-i scapă nimic. Și românofobia și moldovenismul său sunt elaborate „ca la carte”, bazate pe „realizările” propagandei sovietice, el invocă fantoma „jandarmului român” pentru a ne excita „patriotismul”. Voronin e un moldovenist neaoș, provincial, care consideră la modul serios că „Moldova e mai veche decât România”, dar nu într-atât încât să-l oprească să discute cu Băsescu, la un pahar de vin, mai în glumă, mai în serios, perspectiva reunificării. E adevărat că expulzarea ambasadorului român, după protestele din 7 aprilie, nu arată bine, dar a fost mai mult un act impulsiv, de mahalagiu supărat și înfuriat. Să nu uităm că el ar fi putut să scoată limba și literatura română din școală, dar s-a abținut, instinctiv, probabil.

Dodon însă e atât de riguros în proputinismul și românofobia sa, încât ajunge să pară fanatic, diabolic, dar și fals, artificial, făcut nu din carne și oase, ci din masă plastică. Îl trădează doar greșelile trecutului, faptul că a facilitat niște privatizări și scheme frauduloase, că a primit un salariu de la Institutul de Economie, fără să lucreze acolo, că și-a cumpărat o casă luxoasă, că merge la odihnă în regiuni depărtate de Rusia etc. Și faptul că copiii săi învață la liceul „Prometeu” e un semn că românismul nu-i repugnă total.

Fiindcă veni vorba, e ciudat că presei ruse îi scapă acest detaliu de manifestare „patriotică”, „statalistă” a noului campion al eurasianismului, după cum au fost ignorate și textele publicate de Wikileaks, în care Dodon se arată disponibil să țină cont de sugestiile ambasadorului american în chestiuni ce țin de viitorul Republicii Moldova. Dacă punem alături și informația privind promisiunea sa făcută la o întâlnire cu ambasadorii occidentali în privința menținerii cursului european, dar și asigurările lui Plahotniuc că nimic nu se va schimba după alegerile prezidențiale, chipul nou alesului președinte nu mai pare atât de clar conturat ca în campania electorală. Să fie un actor atât de bun? Să se fi înșelat atât de mult Putin? Vom trăi și vom vedea. Spectacolul continuă.

Răspunsul la întrebarea din titlu e că nu, nu sunt din același aluat, sunt „cizme” diferite. Voronin arată natural, mult mai simpatic, mai viu, cu instincte sănătoase, iar Dodon, deși mai tânăr, mai bine șlefuit, strălucește sintetic, fals.