Nicolae Negru // „Statalitatea” ca o căciulă de mancurt

Semne diacritice

Un coleg îmi trimite un text cu pretenții teoretice, în care unioniștii sunt numiți bolșevici, ultimii bolșevici.

Bolșevicul strigând bolșevic

Umplut cu sofistică ieftină, deducții trase de păr, textul e și amuzant, în măsura în care e amuzantă orice pretenție ideologică pseudosavantă, orice efort teoretic aproximativ, nu exclud că a fost chiar scris pentru amuzament, căci e semnat cu pseudonim. Cu același succes, în loc de unioniști puteau să figureze ecologiștii, vegetarienii, feminiștii și feministele, populiștii și, firește, stataliștii, proeuropenii, postmoderniștii, fracturiștii, tradiționaliștii etcetera. Ca să nu mai vorbim de trumpiști, brexitiști sau remainiști. Dar se vede că pe unioniști autorul îi urăște cel mai mult. Scris în registru grav, demascator, jignitor, fără nicio concesie democrației, pluralismului, toleranței, adică în veritabil stil bolșevic, textul respectiv este produsul unei minți inflamate de propriile fobii și antipatii.

Fiindcă în general se observă pe întinsul mapamondului o „resetare” și radicalizare a diferitelor curente, politice, religioase, sociale, artistice, findcă multe societăți dormitânde până nu demult, părând satisfăcute de coșul minim de consum ce li se oferea, s-au trezit la viață politică, tulburate de schimbările care se produc fără participarea lor, termenul bolșevic, ca mod de acțiune - intransigent, agresiv, brutal, violent – este la mare solicitare în ultima vreme. Dacă era scris ceva mai înainte, articolul se putea numi „Unioniștii, ultimii talibani sau ultimii populiști sau jihadiști sau chiar teroriști”. Așa că nu ar trebui să-l luăm prea tare în serios nici pe autor, nici „opera” lui.

Ceea ce nu nu putem să ignorăm e că și unii europeni întâmpină dificultăți în a înțelege de ce mulți cetățeni ai Republicii Moldova nu sunt „patrioți”, dorind reunirea cu România. Europenii nefamiliarizați cu realitățile noastre ar putea cădea pradă unor asemenea materiale „teoretice”. Lor ar trebui să le explicăm cine sunt unioniștii și care e sensul adevărat al unionismului.

Legenda mancurtului

Din punctul nostru de vedere, dihotomia moldavă unionist/statalist e mai simplu de înțeles pentru un european dacă citește legenda mancurtului, din romanul „O zi mai lungă decât veacul”, de Cinghiz Aitmatov. Toată lumea o cunoaște, dar nu strică să ne reîmprospătăm memoria din când în când.

Legenda spune că tribul nomad al juangjuanilor, cucerind o parte din stepa Sarî-Ozek (sarozek, în forma rusificată), îi trata cu deosebită cruzime pe prizonieri, transformându-i în robi, printr-o tortură cumplită, inumană, înspăimântător de dureroasă, care îi făcea să-și piardă complet memoria, devenind docili, zeloși, loiali stăpânului lor.

„Procedura” transformării unui prizonier în mancurt era următoarea: pe capul tânărului prizonier, ras până la rădăcina părului, se punea o bucată proaspătă de piele de pe burta unei cămile, care se lipea de craniu ca un plasture.Uscându-se sub soarele dogorâtor, pielea netăbăcită se contracta, strângând capul victimei ca într-o menghină. Legat cu lanțuri, punându-i-se pe gât un butuc de lemn, el era împiedicat să-și atingă capul cu mâinile sau să se atingă cu capul de pământ. Părul începând să crească și neputând pătrunde pielea de cămilă, cele mai multe fire se întorceau și intrau în pielea capului, cauzându-i prizonierului suferințe și mai mari, până la pierderea rațiunii. Dacă supraviețuia acestor suferințe neomenești, dacă nu înnebunea de durere, nu își mai amintea nimic din trecutul său, din anii copilăriei, din ce neam se trage, cum îl cheamă, cine îi sunt părinții… Supraviețuitorii erau numiți mancurți.

Cântece de leagăn pentru mancurți

Lipsa memoriei era esențială pentru un mancurt. Pentru această „calitate”, viața unui rob-mancurt era prețuită de trei ori mai scump decât viața unui membru liber al tribului.

Mancurtul nu se gândea niciodată să evadeze, să se revolte, era nepretențios, devotat stăpânului său, îndeplinea orbește orice poruncă a acestua. Pielea de cămilă concrescută, contopită cu pielea de pe capul lui nu mai putea fi scoasă, mancurtul purtând căciulă zi și noapte și chiar dormind cu ea pe cap, speriindu-se de moarte când i se părea că cineva vrea să se atingă de capul său. Din această cauză, amăgit de stăpân, mancurtul din legenda lui Aitmatov a ucis-o pe mamă-sa, care dădu-se, după îndelungate căutări, de urmele lui și încercase să-i amintească cine este el, cum îl cheamă cu adevărat, cum îl cheamă pe tatăl său…. Ea îi cântase cântecele de leagăn, pe care i le cântase în copilărie. „Cântecelele i-au plăcut foarte mult. Îi făcea plăcere să le asculte și ceva viu, o oarecare relaxare apăru pe fața lui înțepenită, tăbăcită până la negru”, scrie Aitmatov. (De altfel, același efect aveau cântecele populare românești asupra unor mancurți de-ai noștri.)

Însă când mamă-sa a încercat să-l convingă să meargă acasă cu ea, el s-a gândit la turma pe care o păștea, cum să o lase, dacă stăpânul i-a poruncit să fie în permanență cu turma… După ce stăpânul i-a spus că femeia necunoscută vrea să-i scoată căciula, el a pândit-o și a tras, nimerind cu săgeata în inima ei, căci reflexele de arcaș nu l-au părăsit.

Legenda-parabolă a lui Aitmatov țintea în realitățile sovietice din Kazahstan și Kârgâzstan, dar nu numai. În toate „republicile frățești”, educația și culturalizarea populației urmăreau în mod perfid ștergerea memoriei istorice și formarea unui cetățean „sovietic” rupt de rădăcinile sale culturale, îndoctrinat și fanatizat, supus ocupanților, adică mancurt. În RSSM, în creierele bine spălate ale mancurților se inocula ideea că românii, inclusiv românii moldoveni de peste Prut, sunt dușmanii și exploatatorii noștri, că noi vorbim o limbă „independentă” de a lor și ne-am constituit ca „națiune sovietică moldovenească”, deosebită de cea română.

Robii fără memorie și robii cu memorie

Acum să ne imaginăm că nu toți prizonierii supuși torturii și-au pierdut memoria, că unii dintre ei au rezistat durerilor supraomenești, își aminteau de copilărie, de părinții și frații lor, așa cum, după jumătate de secol de spălare pe creier, de propagandă antiromânească, de „cultivare” a românofobiei, în Basarabia, ciuntită și rebotezată în RSSM, au mai rămas, ca prin miracol, oameni cu memorie istorică. Ei încercau să trezească memoria altor mancurți, dar se pomeneau acuzați de naționalism, trădați, băgați în închisori, uciși… Rămasă vie, memoria lor le alimenta speranța că într-o bună zi vor reuși să evadeze și să se întoarcă acasă.

Ne mai putem imagina că, atunci când în tribul juangjuanilor a început „perestroika” și nu mai era o crimă să-ți amintești de trecut, de locurile natale, de părinții și frații tăi… mancurții cu memorie istorică s-au mobilizat, ca cei din RSSM, au luat puterea în Sarî-Ozek și au proclamat suveranitatea și independența acestuia de tribul juangjuanilor, spre deruta și stupefacția mancurților fără memorie.

Unioniștii din Republica Moldova sunt foștii robi care și-au salvat memoria istorică, iar stataliștii sunt cei fără memorie. Aceasta e, în esență, deosebirea dintre ei.

Independența, pentru unioniști, e „încetarea stării ilegale de ocupație” e libertatea „SĂ-ȘI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ȘI VIITORUL FĂRĂ NICIUN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ȘI NĂZUINȚELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAȚIUL ISTORIC ȘI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAȚIONALE”.

Independența pentru mancurți e „cea mai mare catastrofă a secolului XX”, iar „statalitatea” e ca pielea de cămilă concrescută pe capul lor și orice atingere, orice aluzie că ar trebui să-și spele capul, să se tundă îi sperie de moarte. Ieri, de Ziua Independenței, statalistul Dodon, care se consideră președinte, nu a zis niciun cuvânt despre trupele „juangjuanilor” aflate ilegal pe teritoriul Republicii Moldova. Nu a zis, fiindcă nu vrea ca ele să plece.

Spaima mancurților „teoriticieni”

Și astăzi, după treizeci de ani de eșec statal, mancurții fără memorie istorică sunt nostalgici și îi urăsc pe concetățenii cu memorie istorică, pentru faptul că le tulbură existența cu amintiri din trecut, pentru că îi îndeamnă să-și recunoască părinții și să se întoarcă acasă. Acuzația cea mai frecventă e că unioniștii nu-și iubesc patria, că sunt trădători. Pe nimeni nu-i urăsc stataliștii atât de tare ca pe unioniști, dar îi simpatizează pe foștii lor stăpâni și torționari. Zilele trecute unul dintre ei recunoștea că la meciurile de fotbal ține cu echipele „juangjuanilor”, ceea ce e firesc, fiind și o manifestare a sindromului Stockholm, de care suferă toți mancurții.

Ca unor sadomasochiști, stataliștilor fără memorie istorică le place să se chinuie în stătulețul lor, așteptând revenirea „juangjuanilor” care să-i salveze de „independența” ce nu și-au dorit-o, ci le-a fost băgată pe gât de unioniști. Acesta e de fapt „patriotismul” despre care ei vorbesc atât de mult. Faptul că numărul unioniștilor e în creștere, conform sondajelor de opinie, îi sperie pe mancurți de moarte, cum îi speria odinioară orice atentat la căciula lor. De aceea, atacurile iraționale, de felul articolului la care ne-am referit la început, se vor înmulți. Spaima mancurților „teoreticieni” că se vor pomeni în minoritate nu pare de data aceasta fără motiv.