România, casa noastră

Semne diacritice

Cea mai mare greșeală a unioniștilor ar fi să lunece pe panta nerăbdării, a intransigenței și fanatismului, să sperie lumea cu obsesia Unirii, cu diferite termene sau planuri, cum au speriat Europa catalonii, cu ideea lor fixă a independenței față de Spania. Mișcarea unionistă din Republica Moldova trebuie să fie pașnică, politicoasă, corectă, legală și cât mai cuprinzătoare și convingătoare posibil, nu numai prin acțiune, ci și prin limbaj.

Trăim în epoca globalizării, într-un context european care, în mod paradoxal, favorizează reintegrarea și reunirea ambelor state românești, dar o și „desacralizează”, o „devalorizează” întrucâtva, o face mai puțin urgentă prin faptul că frontiera de pe Prut nu mai e o „cortină de fier” ca în perioada sovietică și consecințele separării politice de românii de dincolo de Prut nu mai sunt atât de dramatice pentru noi ca până la 1991.

Din păcate, până acum s-a vorbit mai mult decât s-a făcut, dar, oricum, graba strică treaba, dispunem de suficient timp ca să efectuăm reUnirea într-un mod riguros, calculat, pragmatic, inteligent, construind în prealabil infrastructura necesară, așa încât actul politic formal să încununeze un proces de reunificare reală pe toate planurile, comercial, economic, cultural, informațional.

Informarea cetățenilor despre beneficiile reUnirii, discuțiile cu minoritățile sunt acțiuni necesare, obligatorii, dar nu pot înlocui podurile distruse pe Prut, niște drumuri bune de acces la ele, liniile de cale ferată cu ecartament european, eliminarea sau măcar reducerea tarifelor exorbitante pentru convorbirile telefonice, eliminarea „cărții verzi” pentru călătoriile cu mașina, posibilitatea ca cetățenii să-și poată vinde producția sau serviciile sau să-și găsească un loc de muncă peste Prut etc.

Dacă vor fi realizate, cele șase idei de interconectare dintre România și Republica Moldova, propuse de Maia Sandu, lidera PAS, vor avea un impact unionist mai puternic decât toate marșurile luate împreună. De ce nu am recunoaște că, îndeplinind Acordul de asociere cu UE și acordul de comerț liber, aprofundat și curpinzător, apropiem momentul reUnirii, că procesul de reintegrare europeană ne permite să „prindem doi iepuri”: 1) al democratizării și modernizării și 2) al reunificării cu România cu eforturi minime. Ne-ar costa mult mai mult și din punct de vedere financiar, și din punct de vedere politic, diplomatic, să facem reUnirea ignorând oferta europeană.

Unirea inteligentă e preferabilă Unirii urgente, după hatârul unor politicieni. Infrastructura Unirii include în mod neapărat și piața informațională, a cărții, a culturii, ca românii de pe ambele maluri ale Prutului să se poată cunoaște mai bine după atâtea decenii de separare. Dominația rusească a lăsat asupra noastră o oarecare „amprentă” de care nu e neapărat să scăpăm, dar pe care unii o folosesc ca pretext pentru a menține hotarul politic pe Prut.

Deși este jenant uneori să observi că mai toți comedienii bucureșteni vorbesc de la un timp doar „moldovenește”, particularitățile provinciale nu sunt o descoperire pentru România. Ar fi ridicol și păgubos din punct de vedere strategic să construim un stat bazat pe o „amprentă” și să nu profităm de ocazie pentru a ne face dreptate nouă înșine, a ne întoarce la frații noștri, acolo de unde am fost rupți cu forța pentru o perioadă relativ scurtă, dacă o compari cu sutele de ani conștienți și poate vreo câteva mii de ani inconștienți cât am fost împreună. De ce am vrea să fim un „popor mic”, dacă putem să fim un popor „mai mare”, care i-au dat lumii pe Eminescu, Brâncuși, Eliade, Cioran, Ionescu etc. Ni s-a atrofiat instinctul autoconservării, nu suntem suficient de lucizi, ne lăsăm manipulați, stimulați în orgoliul provincial?

Nu demult, am scris o replică, în „subsolul” unei publicații on-line, unei colege care considera că „amprenta” moștenită din perioada sovietică ne face incompatibili cu cei de peste Prut. Mi-am amintit cu acest prilej de un episod din biografia mea, de după întoarcerea familiei noastre din Siberia. În primele luni de adaptare în satul natal, unii colegi de clasă, atunci când îi supăram cu ceva (aveam această „calitate”), îmi strigau „veneticule, veneticule!”. Acest cuvânt nou pentru mine mi se părea deosebit de ofensator. Ceea ce făcea să mă simt și mai nedreptățit era faptul că fiul contabilului, ucrainean stabilit în sat după formarea colhozurilor, nu era stigmatizat la fel (era un coleg excelent). „De ce a trebuit să ne întoarcem aici!?”, am răbufnit într-o zi, venind de la școală, când mi s-a părut că mi se făcea o nedreptate care nu mai putea fi suportată. „Fiindcă aici e casa noastră”, mi-a răspuns mama.

România e casa noastră. Nu e nevoie de prea multe cuvinte ca să exprimăm ideea Unirii. Nu mai puțin dezgustător decât fanatismul poate fi discursul patriotard, flecăreala politicianistă la tema Unirii, care compromite ideea, după cum a fost compromisă ideea europeană de politicienii corupți.