Nicolae Negru // Neutralitatea fără securitate

Semne diacritice

Ucraina era un stat „nealiniat”, adică neutru, când Rusia a ocupat, în martie 2014, Crimeea, apoi și o parte din regiunile Luhansk și Donețk.

La 3 iunie 2010, răspunzând propunerii președintelui Viktor Ianukovici, Rada Supremă eliminase din strategia națională de securitate obiectivul aderării la Alianța Nord-Atlantică, lăsând doar „integrarea europeană”. Vă mai amintiți ce pretext a invocat Moscova pentru trimiterea „omuleților verzi” pe teritoriul ucrainean? E protecția rușilor, care ar fi fost amenințați de „naziștii” și „banderoviștii” de la Kiev, după ce Ianukovici a fugit din țară. Jinduind să pună mâna pe Crimeea și regiunile pe care le considera teritorii rusești, din punct de vedere istoric, Putin nu s-a sinchsit de faptul că Ucraina e neutră și se află într-o stare critică.

Ideea de a renunța la statutul de țară nealiniată, neutră, le-a venit noilor lideri de la Kiev în vârtejul războiului „hibrid” din 2014, declanșat de Rusia care urmărea scopul să creeze „republici populare” în regiunile estice și sud-estice ale Ucrainei. Statutul de nealiniere „s-a dovedit a fi ineficient în garantarea securității și protejarea țării în fața agresiunii și presiunii externe”, a constatat Parlamentul ucrainean, votând, la 23 decembrie 2014, legea privind aprofundarea cooperării cu NATO, în vederea îndeplinirii criteriilor de aderare la Alianța Nord-Atlantică. Și cine ar putea nega că pasul ucrainenilor nu a fost logic, dacă neutralitatea nu a salvat Ucraina de agresiunea Rusiei?

La 24 februarie 2022, trupele ruse au invadat Ucraina, care nu numai că nu devenise membră NATO, ci nici măcar nu obținuse garanții că va fi admisă în viitorul previzibil. Teoretic, ucrainenii puteau spera să atingă scopul respectiv, dar în realitate nu exista nicio șansă ca lucrul acesta să să întâmple înainte ca Ucraina să-și rezolve problemele teritoriale cu Rusia. Înainte de invazie, concentrându-și trupele la frontiera cu Ucraina, Moscova a început să învinovățească Kievul de toate relele, inclusiv că vrea să pornească cu război împotriva „republicilor populare” și a Crimeii.

Însă scopul anunțat al invaziei - „demilitarizarea” și „denazificarea” Ucrainei, adică asasinarea liderilor ucraineni, a președintelui Zelenski în primul rând, și instalarea unui guvern-marioneată prorus care să recunoască drept rusești teritoriile ucrainene ocupate de Rusia (Crimeea și Donbas, dar și altele pe care Moscova a pus ochii (Novorussia), nu au nicio legătură cu dorința Ucrainei de a adera la NATO, altfel războiul ar fi trebuit să înceteze imediat ce Zelenski a declarat că renunță la NATO.

Putin căuta capăt de gâlceavă, motiv de război (casus belli), din cauza că Ucraina învățase lecția anului 2014 și se pregătea intens să riposteze unui eventual atac al armatei ruse. Faptul că ucrainenii nu au depus armele pe 24 februarie, ci au decis să reziste, l-a înfuriat pe președintele rus în dezechilibru. El i-a avertizat că ei riscă să-și piardă „statalitatea”, dacă i se vor opune. În loc să se stingă, focul războiului s-a intensificat după ce Zelenski a declarat că Ucraina nu va mai adera la NATO, dacă i se garantează securitatea din partea unor state importante, inclusiv Rusia. Putin a răspuns că încă nu s-au întrunit condițiile de încetare a focului, continuând să bombardeze orașele ucrainene, distrugând blocuri, case, spitale, școli, grădinițe, omorând bătrâni, femei, copii....

Mersul războiului ruso-ucrainean demonstrează că motivul nu e statutul Ucrainei, nu neutralitate dorește Putin, ci supunere, capitulare, obiectivul lui fiind „adunarea teritoriilor Rusiei istorice”, iar „Rusia istorică” e pentru el fosta Uniune Sovietică. De aceea, Ucraina a fost lovită și atunci când era neutră, nealiniată, și atunci când a vrut să se apere.

În acest context, inițiativa socialiștilor de la noi, cu adoptarea unei legi a neutralității, care să „descifreze” înscrisul din Constituție, în condiția în care trupele ruse nu au fost retrase de pe teritoriul Republicii Moldova, conține două mesaje sau semnificații: că agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei ar fi din cauza neutralității; că noi pupăm (sau „lingem”, dacă e să ne folosim de limbajul lui Putin) mâna atacatoare a Rusiei și nu suntem împotrivă ca ea să-și țină trupele pe teritoriul nostru cât îi va pofti inima, în pofida Constituției care interzice lucrul acesta. Cu alte cuvinte, Constituția Republicii Moldova funcționează cum le place socialiștilor sau cum îi convine Moscovei care îi finanțează.

Problema e că această aplecare rușinoasă în fața lui Putin nu ne garantează deloc securitatea. Republica Moldova figurează în planurile de refacere a URSS, ea nu a fost atacată azi nu fiindcă are înscrisă neutralitatea în Consituție, ci fiindcă nu ne-a venit rândul, fiindcă armata rusă nu a reușit până acum să ocupe Odesa. Ucrainenilor, nu neutralității, le datorăm faptul că bombele, rachetele, obuzele și gloanțele rusești nu au ajuns încă dincoace de Nistru. În loc să le apreciem sacrificiul, noi contribuim la „narațiunea” agresorului cu un proiect propagandistic în esență, inutil, căci Curtea Constituțională a dat interpretarea necesară a neutralității.

Neutralitatea autodeclarată, fără garanții internaționale, nu valorează nici doi bani, e capitulare de fapt. Dar cine să se sacrifice de dragul „naivității” noastre? Logic ar fi fost ca socialiștii să țină cont de experiența ucraineană și, profitând de „prietenia” lui Dodon cu Putin, să încerce să obțină garanții de securitate măcar din partea Rusiei. Ar fi suficient, căci numai de acolo vine pericolul. Dar se vede că nu securitatea Republicii Moldova e scopul inițiativei socialiste.