Martir sau violator, cu palma sau cu pumnul, de râs sau de plâns?

Semne diacritice

În mod normal, atunci când un cetățean îl lovește pe un alt cetățean intervine Poliția și cazul se consumă în justiție. La noi e cu totul altfel. Lovitura cu palma (sau pumnul?) pe care „activistul” Pavel Grigorciuc i-a aplicat-o deputatului Sergiu Sârbu a divizat societatea mai ceva decât chestiunea orientării geostrategice a Republicii Moldova.

Un gest „bărbătesc”

În funcție de preferințele politice, unii au condamnat, iar alții au salutat gestul „bărbătesc” al lui Grigorciuc, considerându-l pe atacator victimă, iar pe cel lovit – provocator, simulator, „degenerat moral și profesional”, cerându-i-se să-și retragă plângerea de la Poliție, ca să nu aibă de suferit copiii și familia atacatorului. „Umaniștii” care își îndreaptă simpatiile către huliganul dezlănțuit nu sunt deloc impresionați de suferințele celui agresat, nu cred că el ar fi suferit comoție cerebrală.

De cealaltă parte, se subliniază că Grigorciuc a mai fost pedepsit pentru huliganism și recidivează. Profitând de ocazie, PD îi cere Blocului „ACUM” să se „distanțeze” de huligan. Această intervenție a fost în mod evident de prisos, o mostră de speculație politică meschină, stupidă.

Semn de prostie

Dacă Sârbu ar fi bărbat, el i-ar fi răspuns lui Grigorciuc cu o lovitură similară și incidentul s-ar fi încheiat fără implicarea Poliției, afirmă categoric un „reprezentant al societății civile”. E semn de prostie să lovești un deputat din PD, care controlează poliția și justiția, concluzionează unii cetățeni mai „raționali”.

Avalanșa de comentarii pe rețelele sociale nu reflectă deloc nevoia de dreptate sau de informare suplimentară, ci exprimă niște atitudini asemănătoare unor verdicte, alimentate de antipatia față de PD sau „ACUM”.

„Nu a existat nicio lovitură, a fost doar o palmă mimată, prin împingere, nimic mai mult”, anunță un acumist cu trimitere la „personalul” (!) cafenelei unde s-a produs incidentul. Iar altul insinuează că Grigorciuc a acționat la… comanda lui Plahotniuc, pentru a compromite Blocul „ACUM” pe care îl sprijină în ultima vreme activistul „Antifa”.

Umor partizan

Partizanatul ne afectează nu numai rațiunea, ci și simțul umorului. La „isprava” Marinei Tauber, care a venit la prima ședință a Parlamentului cu un ecran parasolar, pentru a se proteja de mercurul ce se conține în corpul lui Andrei Năstase, s-a reacționat iarăși conform simpatiilor politice. Au râs cei care nu-l agreează pe liderul PPDA, iar simpatizanții Blocului „ACUM” și-au amintit neapărat că ea figurează în raportul Kroll și, indignați peste măsură, au făcut-o cu ou și cu oțet.

Nici măcar în „forul lor interior” ei nu ar admite că idolul lor, suferind de poliloghie, a fost ridicol, a întrecut nițel măsura atunci când s-a declarat „otrăvit” cu mercur, pentru a atrage niște voturi în plus.

Indiferența partizană

Pe acest fundal al patimilor mărunte, s-a uitat de condamnările „absurde”, pentru viol, a lui Gheorghe Petic și pentru înșelarea unor cetățeni a lui Sergiu Cebotari. Și unul, și altul s-au remarcat prin dezvăluiri ale unor scheme de contrabandă cu țigări și anabolizante, acuzând implicarea Poliției de frontieră și a „Poștei Moldovei”.

Acumiștii consideră că acesta este adevăratul motiv al condamnării lor. Petic a figurat pe lista electorală a Blocului „ACUM” (pe la coadă) și o parte a presei îl prezintă ca pe un deținut politic. Dacă a violat pe cineva Petic, dacă și-a însușit banii cuiva Cebotari interesează mai puțin.

Cealaltă parte a presei manifestă o indiferență totală față de ei, care e o altă formă de partizanat. Nici justiția, în care nu mai crede nimeni, nu găsește de cuviință să se apere, să demonstreze că nu a acționat la comanda cuiva.

Riscul ca un violator și un tâlhar să fie proclamați martiri sau ca niște oameni nevinovați să fi fost condamnați pe nedrept la mulți ani de închisoare nu pare să sperie nici autoritățile, nici societatea.

Numărul oamenilor care au ieșit să protesteze la chemarea Blocului „ACUM” nu avea cum să impresioneze nici pe unii, nici pe alții.

Concluzia? Mai e nevoie de concluzii?