Nicolae Negru // Lupan, Gribincea, Socor, după douăzeci de ani

Semne diacritice

La recentul summit OSCE de la Skopje, Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, și-a amintit și a elogiat Memorandumul Kozak, învinuind Occidentul de torpilarea acelei inițiative ruse care prevedea reglementarea conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova, legalizarea aflării trupelor ruse pe teritoriul ei și dreptul de veto pentru Tiraspol (adică Moscova) asupra politicii interne și externe a Chișinăului. Au trecut 20 de ani de atunci, dar Kremlinul nu poate uita acel eșec epic, răsunător.

Lavrov nu citise probabil editorialul Ambasadorului Mihai Gribincea, din podul.ro, apărut cu câteva zile mai înainte, care consideră că nu atât telefoanele pe care le-a primit din Europa (de la Jaap de Hoop Scheffer, președintele în exercițiu de atunci al OSCE, de la Javier Solana, înaltul reprezentant al UE pentru Politică Externă și Securitate Comună), nu atât argumentele Ambasadoarei SUA în Republica Moldova, Heather M. Hodges, cât frica de mulțimea de protestatari ce ieșise în stradă l-a determinat pe Voronin să renunțe la semnarea Memorandumului, silindu-l pe Putin să-și anuleze vizita la Chișinău. Cu o zi înainte, în Georgia avusese loc revoluția rozelor și soarta lui Șevarnadze nu-i surâdea deloc liderului comunist de la Chișinău.

Ulterior, cu diferite ocazii, Voronin va spune că nu a fost presat de nimeni, ci s-a răzgândit să semneze Memorandumul fiindcă a fost mințit, introducându-se în textul parafat de el, fără să fie pus la curent, articolul referitor la aflarea a 2 000 de militari ruși pe teritoriul Republicii Moldova până în 2020. Dar presiunile au existat, totuși, și nu au fost de neglijat. Un fost consilier prezidențial (nu-i voi da numele, fiindcă a fost o discuție privată) îmi spunea cu mai mulți ani în urmă că în seara premergătoare vizitei lui Putin, la Președinție a venit Ambasadoarea SUA Heather M. Hodges și a discutat cu Voronin timp de câteva ore, până trecuse de miezul nopții. Se poate presupune că a fost o discuție foarte serioasă.

Moscova organizase lucrurile în așa fel, încât Occidentul, dar și societatea moldavă, care se opunea federalizării, să fie puse în fața faptului împlinit. Ea avusese grijă ca în procesul de redactare și parafare a textului Memorandumului să fie implicate doar persoane loiale ei.

„Planul însă a eșuat datorită unui angajat al MAE, căruia i s-a încredințat pregătirea dosarului vizitei (lui Putin)”, așteptat să binecuvânteze semnarea documentului de către Voronin și liderul separatist de atunci – Smirnov, își amintește Ambasadorul Mihai Gribincea. Este vorba de Vlad Lupan, ex-deputat, ex-Ambasador al Republicii Moldova la ONU, devenit între timp lector la o universitate din SUA, fiindcă nu a mai fost solicitat de statul care l-a trimis în misiune.

Citind textul Memorandumului, Vlad Lupan a decis să facă publică intenția lui Voronin și l-a sunat pe fostul său coleg și prieten Mihai Gribincea să-l întrebe „ce se poate de făcut”. „Gestul său a fost de un curaj greu de apreciat, deoarece nu era sigur că telefoanele nu sunt ascultate. Își risca jobul și cariera”, comentează Gribincea, care era atunci consilier al Înaltului Comisar OSCE pentru minorități la Haga și se afla în aeroportul din Amsterdam pentru a se îmbarca spre Georgia. La rândul său, el i-a telefonat prietenului Vlad Socor, „analist politic al Fundației Jamestown și Eurasia Daily Monitor, specializat în zona Europei de Est, stabilit în Munchen, Germania. Specializarea sa principală se axează pe problemele politice și conflictele etnice din fostele republici sovietice și CSI” (Wikipedia), cunoscut de pe atunci în Republica Moldova ca un adversar principial, fervent, deschis, al federalizării dorite de Rusia.

Obținând asigurări că e vorba despre o sursă de încredere, Vlad Socor a sunat-o pe Ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Heather M. Hodges, pe șeful misiunii OSCE în Moldova, Ambasadorul William Hill, precum și pe alți ambasadori (inclusiv al României) pe care îi cunoștea personal. Nimeni dintre ei nu era informat despre venirea lui Putin la Chișinău. Vlad Socor i-a alertat și pe liderii opoziției (Serafim Urecheanu, Iurie Roșca), și pe reprezentanții societății civile (Oazu Nantoi, Anatol Țăranu). În decursul câtorva ore, în stradă au ieșit câteva mii de oameni și a fost constituit un Comitet pentru Apărarea Independenței și Constituției Republicii Moldova.

Așa a fost zădărnicită operația secretă a Moscovei numită „Memorandumul Kozak”. Vlad Lupan, Mihai Gribincea, Vlad Socor au jucat roluri hotărâtoare în declanșarea mișcării de contracarare a federalizării și legalizării unei baze militare pe teritoriul Republicii Moldova. Să ne imaginăm că unul dintre ei decidea că nu e nimic de făcut? Cu contribuția lor a fost îndepărtat un pericol fatal pentru statul moldav și cred că ar merita un gest de apreciere din partea acestuia. (Din păcate, statul i-a „răsplătit” renunțând la serviciile ambasadorilor Vlad Lupan și Mihai Gribincea)

Moscova nu renunță

După cum s-a văzut la Skopje, dar nu numai acolo, Moscova nu renunță la Memorandumul Kozak. Abordarea pe care ea o impunea și o impune în continuare în reglementarea transnistreană pornește de la caracterul „intern”, „civil” al războiului rus-moldav din 1992, făcând abstracție de rolul provocator al serviciilor secrete ruse și rolul Armatei 14 în vărsările de sânge de pe Nistru. Din păcate, și unii pupili de ai lui Lavrov, aflați în serviciul guvernării de la Chișinău, au preferat până nu demult sintagma „război civil” în raport cu războiul declanșat de Rusia împotriva Republicii Moldova. Iar dacă e „război civil”, federalizarea e prima soluție ce le vine în cap nu numai rușilor, ci și unor parteneri occidentali.

Ca să scape definitiv de Memorandumul Kozak, Chișinăul trebuie să vorbească și să demonstreze rolul agresiv pe care l-a avut Rusia în declanșarea războiului din 1992 împotriva independenței Republicii Moldova. Există suficiente mărturii și documente în acest sens. Fiindcă veni vorba, aș recomanda cu acest prilej cartea scriitorului transnistrean Vlad Grecu „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, publicată la editura Prut și lansată, vinerea trecută, la Biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chișinău. Autorul demonstrează că armata rusă nu-și ascundea atunci participarea la război. „Pe 20 mai 1992, pe acest loc, apărând republica moldovenească nistreană, au căzut eroic membrii echipajului TAB-70, din armata 14 (urmează patru nume)”, scrie pe o placă comemorativă, fotografiată de autor. „Stilul” armatei ruse poate fi descoperit și în modul de acțiune și, mai cu seamă, în cruzimea față de populația civilă, față de persoanele care nimereau pe listele lor. Înainte de Bucea, au existat atrocitățile armatei ruse în satele transnistrene.

De altfel, experiența tragică a moldovenilor le-ar fi fost de folos și ucrainenilor, dacă liderii ucraineni patrioți și-ar fi dat silința să o studieze și dacă instituțiile statului ucrainean nu ar fi fost controlate de serviciile secrete ruse.

Riscul revenirii la Memorandumul Kozak nu poate dispărea atâta timp cât cetățenii noștri nu vor cunoaște ce s-a întâmplat cu adevărat în 1992, cât timp în manualele noastre de istorie se va scrie despre războiul din 1992 în doar câteva rânduri, ca despre un „război civil”. În asemenea condiții, sacrificiul veteranilor, al voluntarilor care și-au apărat patria, independența ei în fața agresiunii rusești se poate pierde în van, bate alarma Vlad Grecu.