Nicolae Negru // Într-un cerc vicios, între bibliotecă și biserică

Semne diacritice

Intenția guvernării de a retroceda către Mitropolia Basarabiei edificiul fostului, până în 1944, Seminar Teologic de pe strada 31 august 1989, aparținând astăzi Bibliotecii Naționale, a declanșat o reacție vehementă din partea „bibliofililor” de toate culorile politice și ideologice, oripilați de concesia pe care Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) ar face-o unei instituții românești anacronice, retrograde, care ar intoxica poporul, în detrimentul unei instituții moderne, care îl luminează.

S-a insinuat că edificiul fiind construit în anul 1902, Mitropolia Basarabiei nu ar avea niciun drept asupra acestuia, iar unii „bibliofili” mai zeloși au profitat de ocazie să evoce „corupția” din cadrul BOR, să critice „leadershipul” local și să le dea sfaturi preoților cum să-și sporească audiența. Alții și-au amintit de meritele personale în campania electorală precedentă în sprijinul PAS și au cerut renunțarea imediată la ideea de a „dărui biblioteca unei biserici”, avertizându-i pe liderii ridicați altă dată în slăvi că vor plăti cu voturi pierdute încercarea „de a se pune bine” cu clericii.

Faptul că indignarea „bibliofililor” nu a scăzut nici după ce autorii inițiativei și Mitropolia Basarabiei au venit cu asigurări (întrucâtva discordante) că funcția Bibliotecii nu va fi periclitată, că fondurile de carte rară vor rămâne la locul lor, accesibile cititorilor, că Biserica își asumă construcția unui sediu modern pentru bibliotecă, ar sugera că, cel puțin pentru unii, biblioteca ar fi un pretext de dezamăgire și gâlceavă cu puterea care răspunde astfel solicitărilor Bucureștiului. Nici faptul că proiectul ar avea garanția statului român, care a cheltuit sume considerabile pentru restaurarea Sălii cu Orgă, a Muzeului Național de Artă din Chișinău, a multor școli și grădinițe, nu pare să-i clintească de pe poziții, văzându-se aici un atentat la laicitatea statului și „un conflict de mentalități” – între una avansată, europeană și alta întârziată, provincială, în cel mai bun caz.

Se observă în acest conflict o superioritate ostentativă, manifestă, agresivă, nu tocmai europeană, amintindu-ne de perioada sovietică, pe care unii atei și agnostici o afișează în raport cu biserica, considerând rolul acesteia în societate ca fiind total negativ, în pofida faptului că pentru o parte din cetățeni relația cu Dumnezeu este foarte importantă și nu poate fi înlocuită cu lecturi mundane. Îi lăsăm, ca de obicei, pe acești cetățeni în grija lui Gundeaev și Putin...

Din cealaltă tabără au venit reproșuri că până acum „bibliofilii” nu și-au bătut capul de starea precară a edificiului și nu au fost deloc vocali când statul a dăruit clădiri publice importante Mitropoliei Moldovei, aflată în subordinea lui Kirill Gundeaev. Ca să nu mai vorbim de faptul că Mitropoliei Moldovei i s-a transmis în posesie peste o mie de biserici și mănăstiri, construite de parohii, nu de mitropolie. Aceasta s-a făcut intenționat, pentru a limita și opri dezvoltarea Mitropoliei Basarabiei.

Cazul seamănă întrucâtva cu cel al Stadionului Republican, aflat de peste 15 ani în ruine. Unii „bibliofili” de azi s-au pronunțat cu vehemență, din rațiuni sentimentale, de memorie și simbolism, împotriva vânzării terenului respectiv Ambasadei SUA, deși până atunci nu manifestaseră nici cel mai mic interes pentru existența stadionului. Dacă era cumpărător Ambasada Rusiei, n-ar fi zis ei că nu contează culoarea pisicii? Presupun că și reacțiile în cazul bibliotecii erau un pic mai reținute, numărul petiționarilor se mai reducea, dacă în locul Bisericii Ortodoxe Române era vorba de Biserica Ortodoxă Rusă. Și atitudinea față de Biserica Catolică sau oricare alt cult ar fi fost mai temperată. Fiindcă sunt „ai noștri”, ne exprimăm fără menajamente, fără diplomația sau corectitudinea necesară unui dialog public.

Nu se ține cont nici de faptul că retrocedarea proprietății este un act de justiție, de dreptate fără de care nu poate fi conceput un stat de drept, pe care ne-am angajat să-l construim. E adevărat, mai sunt multe lucruri de făcut în această direcție, dar trebuie să începem de undeva. Putem fi de acord cu dl Alexandru Tănase, ex-președintele Curții Constituționale, că „retrocedarea unei singure clădiri (din zecile care au fost acaparate abuziv), trebuie perceput ca un gest de reparație morală și reabilitare istorică și nicidecum ca pe o chestiune patrimonială. Este un gest întârziat, dar absolut necesar, iar cei care și-au asumat această decizie merită sprijin dar nu blamul popular”.

Dacă ne-ar preocupa cu adevărat starea edificiului care degradează, am discuta civilizat oportunitățile apărute, nu le-am respinge din start. De ce se exclude un parteneriat între Biblioteca Națională și Mitropolia Basarabiei, colaborarea lor în folosul cărții, al societății? Nu e posibil? Ar fi în spiritul tradiției și al postmodernismului. Și ar avea de câștigat toată lumea.

Inițiatorilor acestei retrocedări le-am reproșa, totuși, că s-au apucat să scrie proiectul de lege fără a informa și a pregăti opinia publică. Reacția societății ar fi fost, posibil, alta, dacă înainte de aceasta s-ar fi discutat cu reprezentanții Bibliotecii Naționale, cu directoarea Elena Pintilei. Faptul că nu au găsit de cuviință să vorbească cu directoarea, mă tem că ține de lipsă de perspicacitate sau aroganță și lipsă de transparență. Sau și de una, și de alta.

Conflictul este mai curând de cultură politică, din punctul nostru de vedere. E „bolșevismul” nostru reflexiv, intoleranța funciară, când observăm paiul din ochiul altuia, când dreptatea, adevărul, modernitatea, internaționalismul, eficiența, progresul, evoluția, buna intenție etcetera e doar de partea noastră, iar de cealaltă parte e – intenția rea, retardul, arhaicul, cultura necorespunzătoare, mentalitatea, comportamentul de grotă… Și când te gândești că ceva timp în urmă ultimii erau primii, te pomenești într-un cerc vicios…