Nicolae Negru // „Dosarele Siberiei”, un spectacol de ziua lui Stalin

Semne diacritice

Numărul de ruși care și-au manifestat anul acesta admirația față de Stalin, participând la diferite acțiuni de comemorare în ziua lui de naștere, pe 21 decembrie, a bătut toate recordurile, uimindu-i, șocându-i pe ei înșiși. Sondajele recente spun că circa 70 la sută din cetățenii Federației Ruse apreciază pozitiv figura sângerosului dictator.

Judecând după reacțiile din rețelele sociale, chipul mustăciosului conducător încălzește și sufletele unor concetățeni de-ai noștri, votanți ai PSRM, cărora condițiile politice de azi nu le permit să-și manifeste din plin înclinațiile sadomasochiste, dar dacă regimul lui Dodon va mai dura, s-ar putea să fim martorii unui rinascimento stalinist local similar celui din Rusia lui Putin.

Să nu ne ascundem după deget: pentru simpatizanții socialiști, Dodon și partidul său reprezintă relația cu trecutul, pe care ei îl glorifică și după care tânjesc. Modelul lor nu e socialismul suedez, bazat pe proprietatea privată, pe economia de piață, ci sovietic, construit pe dictatură, pe teroare, pe munca forțată a milioane de oameni.

În seara zilei de 21 decembrie, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, s-a jucat, printr-o selecție deloc întâmplătoare, spectacolul „Dosarele Siberiei”, în regia lui Petru Hadârcă, după un text dramatic scris de el și de Mariana Onceanu, în baza mărturiilor Margaretei Spânu-Cemârtan, trecută prin calvarul deportării la vârsta copilăriei, și Ion Moraru, regretatul luptător al rezistenței antisovietice basarabene, condamnat la 25 de ani de Gulag.

E un spectacol de anvergură, în care e implicată aproape toată trupa teatrului, impresionant ca potențial artistic în desfășurare, cu soluții scenografice și coregrafice ingenioase, memorabile,un spectacol care răvășește, care le poate provoca spectatorilor uituci, mancurtizați, dureri cumplite de conștiință, dar necesare, ca o intervenție chirurgicală. Numele lui Stalin e menționat nu o singură dată, e paravan pentru batjocură, fărădelege și crimă, într-un context pe care admiratorii săi fie îl ignoră, fie îl justifică, apelând chiar la frazeologia stalinistă, cum ar fi cea cu omleta care necesită spargerea ouălor. Totuși, cred că și lor le-ar fi de folos o „cură” de teatru-document, realizat cu talent și simț al măsurii, cu mijloace artistice capabile să redea ceea ce rămâne dincolo de cuvintele martorilor oculari și dincolo de suferințele lor.

Fiindcă zelul și fanatismul bolșevic al „eliberatorilor” nu respectă liniile bunului-simț, ideologia și comportamentul lor, în confruntare cu „ideologia” și firescul vieții sătești, cu prudența și vulnerabilitatea țăranilor, arată pe scenă caricatural, caraghios, lipsit de umanism, ca o „molimă”, o abatere de la civilizație. Așa au văzut realitatea cei „eliberați” de ei înșiși. Fanatismul nu numai sperie, ci și provoacă râsul, atrage disprețul. E o observație valabilă pentru orice perioadă, inclusiv cea de azi, pentru orice fel de fanatism și orice absolutizare ideologică, oricât de pozitive și „progresiste” ar părea la prima vedere. De aceea, e nevoie de pluralism, de supremația legii și stat de drept. De aceea, modelul civilizațional trebuie căutat în Vest și nu în Est.

„Dosarele Siberiei” sunt cutremurătoare, vorbesc de la sine, relevând lanțul lung de suferințe pe care le îndură basarabenii, inclusiv copiii, destinele concrete ruinate sub acoperirea unor lozinci false și, dacă nu acum, poate mai târziu vor produce efecte asupra admiratorilor, deschiși sau tainici, ai lui Stalin. Niciun ideal, nicio „realizare” nu poate îndreptăți crimele cuiva.

Atunci când țăranii sunt pedepsiți pentru că au muncit și au „agonisit” și nu-și pot înțelege și accepta la nivel rațional vina, când domnește arbitrariul, fărădelegea și teroarea, neexistând criterii clare pentru noțiunea de „culac” și orice om poate deveni peste noapte „dușman al poporului”, ideologia invocată de „eliberatori” trebuie declarată criminală, iar fanaticii ei – ieșiți din minți.

Ar fi și o explicație adecvată a calvarului prin care au trecut sute de mii, milioane de oameni. Victimele, de altfel, nu cer răzbunare, ci doar să nu fie uitate. Prin spectacolul lor, Petru Hadârcă și Mariana Onceanu contribuie la necesarul efort de memorie al societății noastre.