Nicolae Negru // Despre neoproletcultism

Semne diacritice

O actriță locală titrată, pe care o apreciez foarte mult, și-a anunțat public impresiile ce au subjugat-o după frecventarea unui spectacol.

Partea jenantă, penibilă a acestui act public e că titlul spectacolului afișat cu inocență de admirata și respectata noastră artistă conține un cuvânt vulgar, obscen, în limba rusă (ăsta e trendul mioritic actual), a cărui traducere în limba română transmite ceva legat de actul sexual repetat cu perseverență, cu îndărătnicie, de mai multe ori. Ar fi fost nimerită aici, la traducerea în română, folosirea elementului de compunere „răs-”, ce exprimă „o repetare sau o intensificare a acțiunii exprimate de verbul simplu”.

O denumire indecentă, obscenă, căreia i se face publicitate, e un fel de manifest al dezmățului și degradării. Bănuiesc că artista noastră ar ezita să scrie sau să pronunțe în fața studenților săi acest cuvânt în limba română – răs+denumirea obscenă a actului sexual (vezi DEX), - căci vulgaritățile și obscenitățile sunt preferate și „omologate” la noi preponderant și prioritar în limba rusă. Există o scurtă, dar răsunătoare istorie a titlurilor indecente de factură rusească, în literatura locală, în muzica pop și, posibil, în alte domenii ale artei.

Nu mă pot pretinde expert, dar mă tem că e un fenomen provincial, o „șmecherie” autohtonă de epatare a publicului, mai cu seamă a celui de peste Prut, pentru care cuvintele rusești deocheate reprezintă „exotismul” basarabean. Fără să le perceapă încărcătura indecentă, românii de peste Prut le rostesc fără jenă, cu inocență chiar. Ceea ce poate părea amuzant, dar nu este. E prosteală.

Ascult uneori înregistrările convorbirilor telefonice ale militarilor ruși de pe linia frontului ucrainean, postate în Internet de Serviciul de Informații al Ucrainei. Nu e o experiență din cele ușoare, optimiste. Limbajul discuțiilor e cel mai rudimentar posibil, toate acțiunile, problemele, stările sufletești, sunt exprimate prin înjurături, prin câteva derivate genitale și sexuale. Militarii folosesc acest limbaj primitiv, abrutizant, dezumanizant până și în convorbirile cu soțiile și mamele lor. Și ele nu numai că îl acceptă, ci îl și reproduc, unele, cu aceeași dexteritate, ca pe unul familiar, obișnuit.

Nu îmi imaginez mame de-ale noastre, românce, ucrainence, vorbind în felul acesta cu fiii lor. Oricât ar pretinde Patriarhul Kirill sau Maria Zaharova de la MID, matrița noastră culturală și civilizațională e diferită, avem alte reguli, alte „standarde” de comunicare decât „lumea rusă”. La noi „mai există ceva sfânt” (de la Nicolae Dabija citire) și importul de „termeni” licențioși, de lexic „profan” e tocmai o dovadă în acest sens. Ar trebui să ținem cont de aceasta și în literatură, și în teatru, și peste tot.

Ceea ce ar fi întrucâtva explicabil pe front, unde nu ai când să alegi cuvintele, în viața de zi cu zi nu are justificare, nici semantică, nici estetică. Greu de imaginat că Tolstoi, care a scris despre război sute, dacă nu mii de pagini, fără să recurgă la cuvinte licențioase, s-ar conforma modei de azi, pentru a se face înțeles mai bine sau pentru „veridicitate” artistică. Citiți-l și pe Alexei Marinat, condamnat la 10 ani de Gulag, limbajul era o formă de rezistență, de demnitate umană.

În mod ciudat, unor artiști de la noi nu le-a trecut pofta de licențios, care mai putea fi înțeleasă, în această parte a Europei, după prăbușirea URSS și a regimurilor totalitare din țările „lagărului socialist”. Dar acum trăim alte vremuri, existența sexului în toate orientările sale e recunoscută. Suntem în întârziere cumva, în rătăcire estetică? Are dreptate maestrul Petru Vutcărău, nu aceasta îi lipsește teatrului nostru.

O asemenea tendință neoproletcultistă o observăm și în scris, în mesajele de pe rețelele sociale. Până și în texte redactate cu respectarea normelor limbii literare române se picură, se infuzează expresii vulgare preluate din comunicarea pretins populară, republico-moldovenească, cu cuvinte rusești schimonosite, „moldovenizate”, cu expresii din filmele sovietice, din limbajul interlop sau chiar cu sintagme, locuțiuni rusești, ce li se par unora, nu știu de ce, mai „convingătoare”, mai cu efect decât cele românești.

Nu în toate cazurile, autorii își camuflează astfel necunoașterea limbii române, simpla incapacitate de a scrie niște fraze în limba maternă sau nedorința de a depune un efort elementar în acest sens. O fi vorba de un snobism pe dos? Sau o fi existând un gust pervers, o preferință „estetică” pentru limbajul primitiv, „popular”, o înclinație ostentativă pentru agramație, care ar putea ascunde și un reflex condiționat, sovietic, de izolare, de pretenții la singularitate lingvistică, un sindrom intelectual?