De la statul capturat la statul caricatural

Semne diacritice

Împărțind între ei, printr-un protocol secret, instituțiile care, în mod normal, ar fi trebuit să rămână independente, în afara influenței politice, lideriiAlianței pentru Integrare Europeană au formalizat procesul de oligarhizare a statului Republica Moldova.

Unii au preferat fiscul și vama, pe care le-au „valorizat” în măsura posibilităților, alții, mai „șmecheri” - Procuratura Generală și CNA, pe care le-au folosit în lupta pentru putere. Episodul „emblematic” al acestei perioade zbuciumate, dar încă luminoase, poate fi considerat discuția telefonică pe care o poartă cu bancherul Ilan Șor premierul „istoriei de succes”, Vlad Filat. „Nu îmi ajung bani de chiloți” se plânge el cu alint și bancherul se grăbește să fie receptiv la nevoile materiale ale premierului răsfățat de atenția și simpatia liderilor UE, inclusiv cancelarul Angela Merkel, care a făcut o escală la Chișinău pentru a ne încuraja în efortul reformator, descriindu-ne, într-un discurs cald, matern, rostit în fața elitei moldave, viitorul larg și luminos ce ne așteaptă la capătul drumului european.

O caricatură de politician

Plahotniuc părea un antipod al lui Filat, o caricatură de politician (s-a spus la vremea respectivă), dar având și ceva asemănător în nesimțire și indiferență față de eventualele consecințe ale faptelor lor. Monosilabic, încordat, crispat, retras în umbra luxului și a umbrelelor antiglonț, Plahotniuc a evoluat puțin de tot ca lider politic. Subapreciind și tratând opinia publică cu dispreț, el miza pe forța propagandistică a holdingului său mediatic, setat pe compromiterea rivalilor, nu pe dezmințirea sau explicarea învinuirilor care i se aduceau.

Aceasta s-a dovedit a fi o tactică fatală, numele său ajungând să fie sinonim cu mafia, fărădelegea, abuzul, oligarhia și, în cele din urmă, statul capturat. Și, ca oligarh, el a adoptat un comportament caricatural, în loc să-și camufleze cât mai bine acțiunile „coordonatoare”, cum fac, de obicei, oligarhii, el le afișa în mod sfidător, cinic, călcând peste niște norme firești, raționale. După procesul care semăna a răfuială, aplicat lui Filat, pe fundalul unei activități sterile, mimate, de recuperare a miliardului furat, bancherul Șor, figurantul principal al raportului Kroll, se bucura, din partea justiției noastre, de un tratament care, eufemistic vorbind, părea o discreditare premeditată și a justiției, și a „coordonatorului”.

Însă UE era cât pe ce să-i ierte schimbarea forțată a sistemului electoral, dacă nu urma anularea rezultatelor alegerilor locale din Chișinău. A fost o palmă de nesuportat pentru Bruxelles. O mișcare atât de nesăbuită, absurdă, atât de contrară interesului PD era greu de imaginat, parcă dezvoltând o logică a autocompromiterii, încununând niște acțiuni precedente de la Primăria Chișinăului (suspendarea din funcție, insuficient de motivată, a lui Dorin Chirtoacă, în primul rând), care ridicau mari semne de întrebare privind raționalitatea lui Plahotniuc. (De altfel, la unele din deciziile legate de Chișinău, cum ar fi construcția unui bloc administrativ în Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, se poate încă reveni, anulându-le.) Ce pierdea liderul PD, dacă Năstase devenea primar? Mai nimic, pentru un amor propriu sănătos, ba chiar exista și un avantaj politic, dar se vede că la nivelul unui orgoliu hiperexcitat, lucrurile arătau altfel.

Geopolitica cu geopolitică se scoate

Și când părea că s-a ajuns la limita de jos a disprețului pentru lege și cetățeni, a urmat „extrădarea” celor 7 profesori turci, de departe fapta cea mai ticăloasă, cea mai rușinoasă a liderului PD, faptă de care s-au disociat ulterior până și Dodon, deși a profitat personal în urma trocului cu Erdogan. Cu toate astea, Plahotniuc mai avea niște șanse de supraviețuire politică, deși rezultatele alegerilor parlamentare din 24 februarie au fost mult sub așteptările sale.

„Focusându-se mai puțin pe democrație”, el a mizat pe pomeni electorale și pe cartea geopolitică, ultima însă i-a jucat festa. Expulzarea diplomaților-spioni ruși, procesul intentat deputatului PD, Iurie Bolboceanu pentru spionaj în favoarea Rusiei, întoarcerea din drum a lui Dmitri Rogozin, dar mai cu seamă rezoluția Adunării Generale a ONU privind retragerea necondiționată a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova au supărat Moscova atât de tare, încât înlăturarea de la putere a PD a devenit o chestiune de principiu și ea a utilizat în acest scop pârghiile geopolitice pe care le are la dispoziție.

Ce au determinat SUA și UE să ignore implicarea Rusiei în alegerile din Republia Moldova, faptul că Dodon și PSRM sunt finanțați de Moscova, acceptând scenariul propus de Kozak, nu se știe cu exactitate. Unii analiști merg până acolo încât sugerează că Rusia ar fi făcut niște concesii SUA în confruntarea cu Iranul, obținând în schimb niște concesii care vizează viitorul nostru.

Faptul că lui Plahotniuc i s-a permis și i s-a asigurat plecarea ar fi, din punctul nostru de vedere, un indiciu că Plahotniuc mai poate reveni. Dar nu degrabă.

Alianța Kozak își merită numele

Oricum, alianța ACUM-PSRM este un produs rusesc prin excelență și Putin se mândrește cu el, expunându-l publicului pentru a-și ridica ratingul în scădere. Și are de ce se mândri. Răspunsul ministrului Apărării Pavel Voicu că mai e nevoie să „analizăm” necesitatea retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova e o răsplată pe potriva eforturilor lui Kozak în moșirea alianței de guvernământ la Chișinău, e ca un balsam pe sufletul tânjind după gloria imperială de odinioară a rușilor. Simbolistica este importantă pentru confortul lor. Însă Moscova pare să controleze nu numai domeniul apărării și securității, pe care acumiștii l-au cedat cu generozitate trădătoare lui Dodon, ca ceva secundar.

Votul lui Năstase și Bătrâncea în APCE, prin care Rusia a fost absolvită de pedeapsa pentru ocuparea unei părți din teritoriul ucrainean și prin care s-a recunoscut, de facto, așa cum menționează cu precizie George Damian, dreptul Rusiei la sfera de influență pe care și-o poate revendica pe toate căile, inclusiv militare, confirmă caracterul caricatural, de marionetă, al actualei guvernări, nu numai concepute și constituite cu implicare din afară, dar și dirijate de acolo.

Istoria pare să se repete. De acum înainte, Alianța Kozak își merită numele. Atunci când doi reprezentanți ai guvernării, inclusiv un vicepremier, votează împotriva Ucrainei, care de facto este scutul anti-imperial al Republicii Moldova, de care depinde în cea mai mare măsură rezolvarea problemei transnistrene, iar un ministru al aceluiași Guvern afirmă că ei au făcut-o din considerente personale, că nimic nu s-a schimbat în opțiunile noastre geopolitice și în relațiile cu Ucraina, că totul rămâne pe vechi, Guvernul respectiv nu mai poate fi luat în serios, oricât s-ar răsti, deloc europenește, de altfel, la judecători și procurori Maia Sandu.