De la post-comunism la post-plahotniucism

Semne diacritice

Odată cu fuga, cu diferite dezvăluiri de scheme frauduloase, care de multe ori sunt simple presupuneri, ipoteze, suspiciuni (ca cea cu colectarea a 400 de milioane de lei lunar, făcută de ministrul Economiei, Vadim Brînzan, sau 20 de milioane de dolari pe lună sifonate de la „Moldovagaz”, lansată de Dodon), chipul lui Plahotniuc arată și mai hidos decât în perioada „dictaturii” sale, tocmai bun de folosit ca sperietoare în procesul de „dezoligarhizare”.

Astfel, alianța ACUM-PSRM nu numai că are mână liberă să „curețe” toate instituțiile statului de „slugile democraților” și să le umple cu acumiști și socialiști, ea este îndemnată să facă lucrul acesta cât mai repede, fără tărăgănări procedurale, în stil revoluționar. Orice aparentă ezitare e, vorba lui Lenin, soră cu moartea pentru ei, provocând imediat un flux de reproșuri și dezamăgiri.

O găselniță

În acest context „revoluționar”, de pe creasta înaltului val al nerăbdării, poeta Lorina Bălteanu toarnă gaz rafinat peste focul urii antioligarhice, aruncând, prin intermediul „Ziarului de Gardă”, ideea că Plahotniuc „nu a eșuat”, că el a reușit să ne schimbe, să ne mutileze esențial fizionomia neprihănită și că vor fi necesari nu 10-20 de ani, ci două generații vor trebui să „spele” moștenirea lui. Ce idee interesantă, promițătoare, ce front larg de luptă necruțătoare se poate deschide acum în fața „noii clase politice”, a forțelor „autentic proeuropene”: o „dezoligarhizare” de jumătate de secol, cu țambalul geopolitic dezacordat!

Ah, ce găselniță, totuși, e acest Plahotniuc, vine la țanc pentru nevoia stringentă de a da vina pe altcineva, pentru a găsi o altă explicație metehnelor noastre cronice, căci, fiți de acord, după 28 de ani, referința la moștenirea regimului comunist de ocupație nu mai sună atât de convingător ca în primii ani de independență. Punem, în sfârșit, punct perioadei post-comuniste, care s-a întins prea mult, și intrăm într-o nouă perioadă, post-plahotniucistă, căci era și timpul să găsim o nouă justificare anacronismului, întârzierii, neputinței noastre de a ne ține pe propriile picioare în condițiile economiei de piață, incapacității noastre de măgari buridanezi de a decide din care căpiță să ne înfruptăm, cea estică sau cea vestică.

Know-how-ul oligarhic

Chiar dacă Plahotniuc e un personaj cam modest din punct de vedere intelectual, fără viziune, ideea moștenirii sale malefice ar putea avea succes, dacă nu ar conține niște fisuri vizibile. Trei ani de guvernare nu sunt prea puțini pentru efecte atât de profunde, pe durata a două generații?

Apoi, care e „know-how”-ul său oligarhic, are el vreo contribuție originală la pușculița viciilor, a fenomenelor negative din Republica Moldova? Crede cineva că doar jurnaliștii din „holding” spun „aberații la comandă”, iar ceilalți sunt buni de pus la icoana deontologiei? S-a furat mai puțin, nu s-au făcut privatizări dubioase până a intra Plahotniuc în politică?

De altfel, la una din ele, folosindu-se un împrumut de la BEM, nereturnat nici până azi – Air Moldova – a participat chiar „eliberatorul” nostru, Andrei Năstase. Iar construcția de vile luxoase la marginea și în jurul Chișinăului a luat amploare din primii ani de independență. Nu au existat procurori generali docili sau imixtiune a politicienilor în justiție până la guvernarea AIE? Să ne amintim cum a dispărut un dosar penal în câteva volume dintr-un safeu al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției sau ce indicații le dădea procurorilor un lider comunist. Nu au luat magistrații Curții Constituționale, cu unele excepții, decizii pe placul puterii? (Cum ar fi cea împotriva logicii și matematicii, cu majoritatea de 52 din 101 deputați, punând ADR, cu doar 51 de deputați, în dificultate.)

Administrând mai bine răul

Plahotniuc a „administrat” mai bine tot ce era rău până la el, a profitat de vulnerabilitățile sistemului existent pentru a-l controla. Are dreptate Maia Sandu, nu el a creat sistemul, el doar l-a „perfecționat”, l-a dezvoltat, însă a admis, dacă e să judecăm după căderea lui, destule „lacune”.

Trăinicia acestuia s-a dovedit a fi un mit, în care a crezut, se pare, Plahotniuc însuși, urmându-și mai mult instinctele, decât rațiunea. Ca oricare dintre noi, care a obținut o diplomă, el nu suporta anonimatul, visa să devină premier, puterea i s-a urcat la cap, e adevărat, dar nu e și asta în „tradiția” noastră? (Nu se lăuda Andrei Năstase, acum câteva zile, că a adus libertatea „în țara aceasta”?)

Da, Plahotniuc avea apucături dictatoriale, dar cine nu le are? Uitați-vă la Dodon, la Maia Sandu cum se stropșesc la procurori și judecători, care, în democrație, reprezintă o altă putere, separată de cea executivă. Lor li se permite, ei „dezoligarhizează”, nu „oligarhizează”, nu-i așa?

Putin „libertate ne-a adus”

Iarăși, fuga lui cu coada între vine, la prima comandă, demonstrează că Plahotniuc nu era „fiară încolțită” și nici suficient de prevăzător, mai mult improvizând, decât planificând. Perspicacitatea lui diabolică e un alt mit.

Călcând Rusia pe bătătură, a fost surprins, ca un fraier, de lovitura lui Putin, care l-a trimis în knockdown, punând la cale, cu ajutorul nemților, mariajul dintre Dodon și Maia Sandu. Fără implicarea lui Putin, Năstase nu mai aducea „libertatea în țara aceasta”.

Plahotniuc poate fi fiecare când ajunge în vreo funcție, când pune mâna pe putere și „dezoligarhizarea” poate avea succes numai dacă sunt înlocuiți toți cetățenii Republicii Moldova, cu excepția membrilor și simpatizanților ACUM-PSRM, firește.