Cine l-a ales pe Dodon?

Semne diacritice

Primele acțiuni ale lui Dodon în scaunul prezidențial au ucis orice iluzii că el poate fi un „președinte al tuturor” cetățenilor Republicii Moldova. Scoțând steagul UE, înlocuind „ro” cu „md” pe siteul Președinției, el își continuă campania electorală și declară de facto război alegătorilor care au votat-o pe Maia Sandu.

Deși Constituția îl obligă să fie neutru, mediator, nu exponent al vreunei ideologii sau cu atât mai mult al vreunui partid, Dodon nu urmărește echilibrul, împăcarea, stabilirea unor punți între cele două tabere orientate spre orizonturi diferite, ci răzbunarea, umilirea adversarilor săi politici și geopolitici.

El toarnă în mod provocator gaz peste focul mocnind al problemei identitare, se strofolește la unioniști și răscolește iresponsabil jăraticul separatismului, plătind astfel, slugarnic, pentru sprijinul Rusiei în alegeri și pentru viitoarea întâlnire cu Putin.

În general, victoria lui Dodon, asigurată de Plahotniuc din interes meschin, a avut efectul picăturii care umple paharul răbdării. Nu numai tineri, dar și persoane mature mi-au vorbit că se gândesc să plece, că încep să-și facă valizele, ca să se stabilească peste Prut sau mai departe, nemaiputând respira aerul stătut din societatea noastră, nemaivăzând vreo ieșire din labirintul ignoranței și prostiei. 25 de ani de „tranziție” e prea mult! – mi-a spus un prieten.

Sigur, vina e a clasei politice și, de la un timp, Plahotniuc este cel care întruchipează nevoia noastră de a identifica răul, dar cel care votează nu poartă nicio vină, se întreba prietenul meu, repunând în discuție o temă mai veche: cum votează, cum își formează preferințele electorale alegătorii noștri?

Cum se întâmplă că fiind atât de „blajini” și „pașnici”, cetățenii moldoveni optează pentru uniunea cu un stat care a pornit război împotriva Republicii Moldova, își menține trupele și alimentează separatismul pe teritoriul nostru, a declanșat război și împotriva Ucrainei și i-a ocupat o parte din teritoriu, bombardează orașe din Siria, omorând maturi și copii, pentru a-i asigura puterea președintelui Bashar-al-Assad, aflat în funcția supremă de peste 16 ani (preluând-o de la tatăl său, care a condus Siria timp de 30 de ani)?

De ce, făcând paradă de „bun-simț”, „cumsecădenie”, „omenie”, alegătorii au votat o persoană mincinoasă, cinică, sperând că aceasta le va spune adevărul, și au ales să lupte împotriva oligarhiei și corupției o persoană coruptă, servilă, care s-a îmbogățit pe căi obscure? În tradiția democratică occidentală, alegătorul, ca și clientul din magazine, are întotdeauna dreptate, dar după ce orheienii l-au preferat pe Șor, care e principalul suspect în furtul miliardului, iar bălțenii – pe Renato, de „factură” interlopă, care s-a manifestat ca un organizator de concerte, cheltuind bani de proveniență dubioasă, logica, discernământul, motivația cetățenilor noștri pot fi puse la îndoială.

Unii încearcă să explice întunecarea conștiinței colective prin dominația televiziunilor rusești, prin forța propagandei și a manipulării, prin dezamăgirile trăite și sărăcia, mizeria în care s-au pomenit majoritatea cetățenilor noștri, alții invocă cu această ocazie și „tradiționala” inapetență a moldovenilor față de carte, menționată de Cantemir… Dacă i s-ar propune să câștige o mie de dolari citind o carte sau lucrând un hectar de pământ, cetățeanul nostru alege să lucreze hectarul de pământ, spunea, zilele trecute, mai în glumă, mai în serios, ilustrul artist Ștefan Petrache.

Totuși, faptul că și prin alte părți rezultatele alegerilor denotă o abatere de la „normal”, că nu suntem singurii contrariați de comportamentul alegătorilor, nu ar trebui să ne consoleze un pic, să ne liniștească? Dacă alte dăți rezultatele au fost mai bune, al cui a fost meritul?