Nicolae Negru // Cererea de aderare la UE: împotrivirea e inutilă

Semne diacritice

Cererea Republicii Moldova de aderare la UE, depusă săptămâna trecută, este evenimentul definitoriu al ultimilor ani, pe care celălalt eveniment major al săptămânii - vizita secretarului de stat al SUA, Antony Blinken, la Chișinău, în contextul războiului din Ucraina, a crizei refugiaților - nu îl umbrește, ci îl pune în evidență. Actul respectiv salutat imediat de Klaus Iohannis, apoi și de Blinken ar putea fi începutul unei etape noi în istoria Republicii Moldova.

Ar putea, dar nu e o certitudine. Presupunând că în viitorii trei ani și jumătate, cât mai durează mandatul actualului legislativ, PAS nu renunță la integrarea europeană, va depinde și de răspunsul pe care Bruxelles, statele membre ale UE i-l vor da Ucrainei, care, de altfel, a cerut ca dosarul ei să fie examinat aparte de cele ale Georgiei și Republicii Moldova, Kievul nedorind probabil să împartă cu nimeni „bonusul” de solidaritate europeană câștigat în urma invaziei ruse. Comparativ cu georgienii, noi suntem avantajați de geografie. Dacă i se acordă statut de candidat Ucrainei, Republica Moldova se pomenește în interiorul UE și, în mod logic, ar trebui să obțină același statut.

Moscova, concentrată pe război, a fost surprinsă de această mișcare a „trioului asociat”, făcută nu fără implicarea UE. Dar nu a găsit de cuviință să reacționeze, gândindu-se, probabil, că problema se rezolvă cu de la sine putere prin ocuparea rapidă a Ucrainei. Setată pe demonizarea NATO, pentru deschiderea unui nou front de demonizare a UE are nevoie nu numai de altă abordare, ci și de ceva timp. Iar până nu există siguranța controlului asupra teritoriului ucrainean, bombardarea Chișinăului e fără sens, e cum s-ar împușca în propriul picior.

De aceea, Moscova a ales să acționeze prin marionetele sale: liderii separatiști de la Tiraspol, Dodon și liderii socialiști de la Chișinău, zelosul Burgudji de la Comrat. Declarațiile făcute de separatiști și de Dodon cu tovarășii săi par să fi fost redactate de aceeași persoană, de Dmitri Kozak, probabil. Ideea de bază e că, depunând cererea de aderare la UE fără să fi consultat Tiraspolul, Chișinăul pierde Transnistria. E ciudat să auzi aceasta de la separatiștii care timp de treizeci de ani vorbeau despre divorț cu Republica Moldova.

Burgudji pare să fie singurul care și-a scris textul personal, dar l-a scris demultișor, e împotriva Unirii și nu se prea potrivește cu ceea ce întreprinde guvernarea PAS. Politicianul găgăuz nu a făcut un efort de ajustare a textului, considerând probabil că nu merită, că merge și așa. Dar nu mai merge, amenințările sale că Autonomia Găgăuză va ieși din componența Republicii Moldova, dacă guvernarea de la Chișinău alege reunirea cu România, nu au impresionat decât pe unii comentatori care se lasă impresionați de orice. (Însă, de dragul adevărului, nu putem să negăm că între depunerea cererii de aderare la UE și reunirea cu România nu ar exista nicio legătură.)

Marionetele Moscovei s-au cam grăbit. PAS nu renunță nici la raioanele transnitrene, nici la raioanele găgăuze. Și la Chișinău, și la Kiev și la Bruxelles se acționează ca și cum din convingerea că Ucraina își va păstra suveranitatea și independența, că Rusia va suferi înfrângere. Iar dacă „operațiunea militară specială” a lui Putin dă chix, datele problemei se vor schimba cardinal. Cu ușa UE deschisă pentru Ucraina și Republica Moldova, raioanele transnistrene se pomenesc în „oala” integrării europene. De fapt, ele se află deja în această „oală”, exporturile sale mergând preponderent spre vest, nu est, dar Moscova nu admite că începe să piardă în Transnistria și nu ia în calcul o asemenea perspectivă. Ea se poate vedea nevoită să-și revadă poziția, dacă Ucraina rezistă și „statutul special” promis tranistrenilor de Blinken ieri se va deosebi de „statutul special” care va fi promis mâine.

Oricum, atât timp cât mai durează războiul, discuția pe tema transnistreană, începută de socialiști, e ca vopsitul gardurilor în Ucraina.