Nicolae Negru // Andrei Strâmbeanu și primăvara politică

Semne diacritice

Mă apucasem să scriu despre programul noii guvernări pentru viitorii patru ani, când am aflat trista veste a morții lui Andrei Strâmbeanu, poet, prozator, dramaturg, publicist… Cei care nu-și amintesc numele său, îi cunosc, fără îndoială, unele creații. Andrei Strâmbeanu e autorul textului faimoasei melodii „Primăvara”, devenită un fel de carte de vizită a legendarei formațiuni „Noroc”, condusă de Mihai Dolgan. „Nimeni nu oprește primăvara” a provocat, în contextul evenimentelor din Cehoslovacia, a „primăverii de la Praga”, spiritul veghetor al cerberilor ideologici locali, din RSSM, bănuindu-l pe autor că ar prevesti astfel o primăvară politică similară la Chișinău, dar și cerberii au fost nevoiți să cedeze în fața popularității pe care o câștigase cântecul dat.

În ultimul său volum antologic „Poezii cu gust de pelin”, autorul a inserat și o poezie în limba rusă, dedicată lui Andrei Strâmbeanu și semnată de Iosif Brodsky, laureat al premiului Nobel pentru literatură. Istoria acestei dedicații, povestită de poetul nostru, e următoarea. Ei s-au întâlnit la Ialta, prin 1970, la casa de creație a scriitorilor. Proaspăt sosit, Strâmbeanu intrase, la ora mesei, în cantina, care era, ca de obicei, arhiplină și, căutând cu privirea prin sală, obsevă, mai la o parte, o măsuță cu un scaun liber, celălalt fiind ocupat de un cetățean necunoscut. „Luați loc, dacă doriți, - răspunse cetățeanul. - Dar să știți că numele meu este Iosif Brodsky”. Abia atunci înțelese Strâmbeanu cum de a fost posibil să găsescă acel loc liber în ora de vârf: Brodsky era un nomina odiosa, supărase tare regimul comunist și nimeni nu îndrăznea să stea la o masă cu el. Strâmbeanu a îndrăznit și astfel a câștigat respectul și prietenia viitorului laureat. După masă, ei au mers împreună prin tavernele Ialtei, - poezia lui Brodsky e despre amintirea „licorilor” gustate și a discuțiilor de atunci.

În peisajul literaților basarabeni, Strâmbeanu a fost un personaj neordinar, chiar pitoresc din unele puncte de vedere. Până și cei care nu-l simpatizau nu puteau să nu recunoască efectul fascinant al discursurilor sale, talentul său oratoric, despre el se spunea că face literatură orală. Exprimând opinii disidente, unioniste, el reușea, în mod paradoxal, să nu se certe cu puterea, ba chiar era, în unele cazuri, agreat de reprezentanții de vârf ai statului Republica Moldova.

Dar nu numai biografia sa de om talentat, sclipitor, nerealizat în deplină măsură, reflectând pregnant vremurile noastre, m-a determinat să schimb tema comentariului meu politic. Strâmbeanu a fost un om al cetății, din cohorta „seniorilor”, numele său merită scris alături de celelalte nume grele care au încercat să mențină vie flacăra conștiinței naționale în anii 60-70-80, printre ultimii plecați în zilele acestea fiind Ion Ciocanu… Andrei Strâmbeau ne-a reprezentat, în 1998-2001, în Parlament și nu a încetat pe parcursul acestor treizeci de ani de independență să contribuie, când prin intermediul mass-media, când în culise, la schimbarea cursului politic de pe Bâc, să-i dea în măsura posibilităților sale un impuls în direcția dorită de el, a reunirii Republicii Moldova cu România. Până la un timp, Strâmbeanu a crezut sincer că Plahotniuc va face Unirea, a mers la „coordonatorul executiv” să-l convertească la unionism și a rupt-o cu el când a înțeles că s-a înșelat, că a fost naiv să creadă în intențiile bune ale oligarhului.

Spre deosebire de alții, Strâmbeanu nu-și ascundea eșecurile și avea capacitatea rară de a râde de sine însuși. El povestea, la o agapă, cum a mers, într-un moment de dezamăgire, simțindu-se trădat de cineva, să i se plângă lui Nicolae Sulac, pe care l-a prețuit. „Nu mai am la cine mă duce, ai rămas singurul meu prieten, Nicolae”, - se văicări Strâmbeanu. Nicolae Sulac, cunoscut prin replicile sale pline de haz, îi răspunse: „Tu, Andrei, măcar ai un prieten, dar eu nu am niciunul…”.

Andrei Strâmbeanu nu se temea să meargă și împotriva curentului, el se pregătea să se implice și în alegerile parlamentare din 11 iulie, de partea unui partid a cărui echipă parlamentară o aprecia. Dar timpul nu mai avu răbdare cu el…