Alexandru Moșanu, un politician european înaintea timpului său

Semne diacritice

Alexandru Moșanu a fost unul dintre puținii politicieni de la noi a cărui carieră reflectă aderența la niște principii, la niște concepte, viziuni ideologice, doctrinare și naționale. El a îmbinat, după cum a spus academicianul Mihai Cimpoi, politicul cu morala și s-a retras din viața publică atunci când s-a văzut nevoit să procedeze în contradicție cu viziunile sale, cu propria conștiință. Îl putem considera, din acest punct de vedere, un politician european înaintea timpului său.

Fiind ales președinte al Congresului Intelectualității, a fost unul dintre puținii lideri de partid care s-a comportat ca un democrat, a respectat statutul partidului, nu a încercat să-l modifice pentru a-și perpetua șefia (cum a acționat succesorul său), nu s-a înconjurat cu lingușitori și oameni comozi, dependenți de el, care să-l realeagă mereu, din congres în congres, nu a „vândut” locuri pe lista partidului. Deși a ocupat a doua funcție în stat, nu a cerut să i se îmbunătățească nivelul și condițiile de trai, locuind în același apartament de pe strada Academiei, ca și atunci când a intrat în politică.

Împreună cu Ion Hadârcă, Vasile Nedelciuc și Valeriu Matei, Alexandru Moșanu a fost printre puținii, dacă nu primii și ultimii politicieni care și-au dat demisia atunci când conjunctura politică s-a schimbat în defavoarea idealurilor democratice și de renaștere națională, când puteau să-și mențină funcțiile numai conformându-se cursului revizionist, pro-estic al majorității parlamentare de atunci. Fiindcă era președintele Parlamentului, decizia sa a cântărit cel mai greu, șocând întreaga societate, neobișnuită cu asemenea gesturi de onoare și demnitate. Unii colegi deputați i-au acuzat pe demisionari de trădare, ca să nu urmeze exemplul lor.

Moșanu a fost unul dintre puținii care a recunoscut că a comis și greșeli. A regretat în mod special faptul că și-a dat votul, în 1994, pentru legalizarea comuniștilor. (Din punctul nostru de vedere, ca președinte de Parlament, a fost excesiv de credul în relația cu unii lideri falși ai Frontului Popular, care distrugeau orice încercare de a construi o punte de comunicare cu fracțiunea neomogenă a „agrarienilor”, cu care s-ar fi putut colabora, cel puțin parțial, spre binele Republicii Moldova.)

A fost și un unionist înaintea timpului său, mărturie e și textul Declarației de Independență a Republicii Moldova, la care a contribuit. Ca istoric și-a ales să cerceteze mișcarea muncitorească din România, pentru a evita sensibilele probleme ale relațiilor sovieto-române, care nu puteau fi abordate și tratate decât de pe pozițiile istoriografiei sovietice. Dar și așa a provocat mânia cerberilor comuniști când, răspunzând unei solicitări a ziarului „Sovetskaia Moldavia”, a scris, cu prilejul unei aniversări, despre contribuția Armatei Române la victoria asupra fascismului. A scrie în tonalitate pozitivă despre România era atunci o crimă, Biroul CC al PCM s-a întrunit în mod special pentru a discuta acest caz de „miopie politică” și „gravă distorsionare a adevărului istoric”, Moșanu plătind cu destituirea din funcția de secretar științific al Institutului de Istorie din cadrul Academiei din RSSM.

L-am cunoscut personal, prin intermediul fratelui meu Gheorghe, student la Istorie, Alexandru Moșanu fiindu-i profesor și diriginte, apoi și conducător științific. Știam, din cele povestite de frate-meu, că profesorul său era unul dintre puținii istorici onești, că își îndruma discipolii să discearnă și să urmeze adevărul, să citească lucrările istoricilor români și străini, să nu se lase manipulați, să nu creadă orbește propagandei românofobe, antiromânești. Mai știam că se afla în vizorul KGB, fratele meu fiind unul dintre discipolii care a fost „invitat” în mai multe rânduri la sediul KGB, amenințat, șantajat să „recunoască sincer” că ideile „naționaliste” pe care le împărtășea le-a preluat de la Moșanu. De aceea, nu m-am mirat să-l întâlnesc în grupul de inițiativă a Mișcării Democratice (în care fusesem cooptat la recomandarea lui Vasile Nedelciuc), care s-a transformat apoi în Frontul Popular. De o constituție fizică medie, dar viguros și agil, cu trăsături proeminente, riguros, uneori rigid, colțuros și chiar introvertit, Alexandru Moșanu emana convingere, autoritate și impunea respect până și oponenților săi. Nu întotdeauna am fost de acord cu el. Dar eram sigur că nu minte, că e sincer și onest, că e persoana pe care te poți bizui. E ceea ce le lipsește majorității politicienilor de azi.