INTERVIU // „Lecţia” lui Tudor Gheorghe

Fapt // „Întotdeauna mă duc la Piaţa Centrală. E o tradiţie. Acolo urmăresc pulsul basarabenilor”

Maestrul Tudor Gheorghe a hotărât să meargă cu spectacolul său „Lecţia” într-un turneu naţional, ajungând zilele acestea şi în R. Moldova, în localităţi „unde aproape că nu mai merge nimeni, în micile oraşe ale ţării, în casele de cultură şi căminele culturale, la publicul care a fost văduvit în ultimii ani de prezenţa marilor artişti”. Despre ce este spectacolul „Lecţia”, care va fi jucat şi pe scena Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” din Chişinău (pe 16 martie), citiţi în interviul de mai jos.

Maestre, Marin Sorescu spunea că, atunci când vă ascultă, îşi confirmă bănuială că poezia românească – populară şi cultă – poate mişca munţi. Ce munţi aţi venit să mişcaţi la Chişinău?

E clar că în Basarabia sunt mai mult munţi de suflet. Ca să nu se înţepenească, sufletele astea trebuie din când în când mişcate. Nu poţi să minţi munţii ăştia cu... minciuni, cu faţadă, cu silicoane, să zicem, cu contrafaceri. Sufletul omenesc n-are cum să fie clătinat decât cu alt suflet.

De ce aţi denumit acest turneu „Lecţia”? Are vreo legătură cu teatrul absurdului, cu „Lecţia” lui Eugene Ionesco?

Nu. Cred că e o formulă, o modalitate a mea de a face un spectacol foarte special. Am considerat că e necesar, în această perioadă în care învăţământul e la pământ, când totul e debusolant, când nimeni nu mai ştie cum e – nici cu limba, nici cu istoria, nici cu nimic, când nu mai ai în ce să crezi, când nu mai avem modele... Copiii în ziua de azi se uită la fâţele astea care apar la televiziuni şi la ce se întâmplă cu viaţa lor privată, la oamenii de afaceri tineri, de succes, care au furat enorm, şi şi-i iau drept idealuri. Mai vine câte unul, politician din ăsta mare, care zice: „Păi, domnilor, mie nu mi-a plăcut cartea niciodată!”. Tinerii nu mai au modele şi asta este grav.

Nu vă luaţi o misiune prea mare, pe care ar trebui să şi-o asume ministerele, guvernele...?

Întotdeauna sunt paralel cu ce au făcut ei. De când mă ştiu, eu am lucrat alături. Ei au avut o linie, de la care s-au mai abătut din când în când, ba în stânga, ba în dreapta. Eu am mers drept în continuare, ştiindu-mi foarte bine rostul şi ţinta. Acest spectacol e o lecţie făcută într-un mod foarte elegant, care are şi mult umor, nu e o chestie didactică ca să te sperie. Spectacolul începe cu o pledoarie pentru limba română şi cădem uşor, după ce cântăm chiar Mateevici – ajungem la cum vorbesc cei de astăzi. Şi vei avea acolo o mostră, o să vezi şi reacţia publicului, că eu voi folosi zece fraze în discursul meu, în care sunt 50 de cuvinte în limba engleză. Ăştia nu mai zic nimic normal, vorbesc cu... De aici, până la „Părinteasca dimândare”, care este poate cel mai frumos poem-blestem pentru cei care-şi uită limba, de aici şi până la domnul Cantemir, şi domnul Miron Costin şi Dosoftei, care aveau o limbă extraordinară în perioada aia, la o mie şase sute şi ceva – atenţie! Domnul Miron Costin era contemporan cu Cervantes, cu Shakespeare şi să vezi ce poeme senzaţionale. Eu cânt asta. Şi atunci, încet-încet o să aveţi o mostră de folclor, de ce înseamnă dezrădăcinarea şi unde trebuie să ne întoarcem. Şi toate astea nu se pot face decât într-o limbă curată. Ca să vorbeşti despre ţară, nu poţi să nu ştii limba acestei ţări. Deci, asta ar însemna pe scurt „Lecţia”.

Cum vă imaginaţi Basarabia înainte de ’89 și cum aţi descoperit-o după, când aţi început a veni cu spectacole aici?

Eu am descoperit Basarabia înainte de ’89, graţie unor prieteni extraordinari. Eu primeam cărţile lui Grigore Vieru de la Moscova, prin Ioan Alexandru, prin Nichita Stănescu, care aveau delegaţii şi-mi aduceau cărţile. Erau scrise cu litere chirilice şi îmi era greu să citesc, mă îndepărta. Ştiam să citesc, ştiu alfabetul, dar mă deruta tare ca stare. Când întâlneam cuvântul „dor”, în citeam „dop” la prima vedere, şi mi se... Trebuia să le scriu de mână şi să le citesc ca şi când aşa ar fi fost în original. Ştiam problemele Basarabiei, fiindcă ajungea la mine „Literatura şi Arta”, aveam habar de frumuseţea zonei, ştiam despre ţinutul Basarabiei de la un unchi de-al meu, care fusese aici, în perioada interbelică, stătuse un timp, şi-mi povestea cu drag despre locurile astea pe care le văzuse. Când am venit în ’90 prima dată, n-am fost dezamăgit deloc. După aia au început dezamăgirile, când am intrat mai în profunzime. Pe urmă am avut o perioadă în care nu am mai avut acces să vin.

Nu a fost o decepţie pentru dvs. felul în care au evoluat relaţiile dintre România şi Basarabia, după ’89?

Nu, deloc. Am lăsat... mersul istoric mi s-a părut firesc şi mi se par fireşti lucrurile aşa. În relaţiile astea, forţările, mai ales când pornesc pe cale politică, nu din interior, nu sunt bune pentru nimeni. Nu poţi să iei doi fraţi: „Pupă-l pe ăsta!”. Lasă-i să se cunoască şi încet-încet lucrurile vor intra în firescul lor. Sângele apă nu se face şi ei până la urmă vor fi împreună.

Apropo de „...şi ei până la urmă vor fi împreună”... Mai credeţi într-un ideal al unirii? Cum ar arăta?

E normal să fie aşa, pentru că ăsta este mersul istoric, dar nu aşa cum o cred politicienii. Când Basarabia va intra în Uniunea Europeană, se va întâmpla firesc.

Cum reuşiţi să faceţi sălile pline, deopotrivă cu tineri şi oameni trecuţi de o anumită vârstă?

Pentru că, timp de 40 de ani, n-am minţit niciodată când am apărut în faţa lor.

Am aflat de la impresarul dumneavoastră că aţi mers azi la Piaţa Centrală. În Chişinău sunt multe locuri frumoase, de ce aţi ales anume Piaţa?

Întotdeauna mă duc la Piaţa Centrală. E o tradiţie. Acolo urmăresc pulsul, starea şi bunăstarea basarabenilor. A fost o perioadă în care toată lumea vindea şi nimeni nu cumpăra. Pe drumul spre Piaţă, când coboram dinspre bulevard, erau sute de femei, de băbuţe care ţineau mâinile întinse cu dantele, cu tot felul de lucruri extraordinare confecţionate de mână sau care îşi vindeau lucrurile din casă, şi mă uitam, nimeni nu le cumpăra. Îmi era o milă îngrozitoare. Acum nu mai e asta. Deci..., e mai bine din punctul ăsta de vedere. Eu nu mă duc în Piaţă să văd portocale, banane, chiloţi de dame şi de bărbaţi, aduse din toate ţările pământului. Drumul este direct la sectorul de murături, unde ştiu că alea nu sunt contrafăcute şi ştiu că sunt făcute de basarabence. Şi-mi iau vinete împănate, şi-mi iau ardei, chipăruşi umpluţi, îmi iau tot ce-mi trebuie. De asta mă duc eu în Piaţă.

Cum e posibil un artist ca dumneavoastră să fie în acelaşi timp popular, dar şi să menţină ştacheta valorică? Popularitatea şi valoarea, puse alături, nu sunt un paradox?

Nu. Ceea despre ce vorbiţi, vine de la compromis. Eu nu am făcut niciun compromis cu arta şi cu viaţa mea. În clipa în care te duci „să răspunzi” la evenimente, cum spun ei, te duci să le cânţi parlamentarilor la o petrecere, te duci să le cânţi la nunţi... Eu n-am nimic împotriva acestor artişti care se duc. Cântăreţi care sunt artişti. Acuma toţi sunt artişti, toţi sunt maeştri, asta mă enervează de mult. Trebuie să cânte cineva şi la nunţile astea. Sunt oameni cu har şi-i respect, şi-i apreciez enorm de mult. Eu nu pot însă să fac asta. N-am cântat niciodată la nici o nuntă, la nici o cumetrie, la nici o petrecere, la nici o lansare. Eu nu apar la televiziunea română decât foarte rar, de vreo zece ani nu am mai apărut. Când fac câte un concert, alea sunt evenimente naţionale. Am ştiut să-mi păstrez o anume decenţă, o anume platformă, un anume stil. Sunt inconfundabil. Nu am imitat pe nimeni în viaţa mea. Totul a pornit din interiorul meu şi n-am epigoni. Cei care vin după mine iau doar partea de suprafaţă, nu de profunzime. Ei nu înţeleg că succesul, cariera mea mi-am clădit-o timp de 40 de ani.

Ştia Tudor Gheorghe de mic copil că va deveni unul dintre cei mai populari cântăreţi români?

Asta s-a întâmplat să ştiu mult mai târziu, când am început să conştientizez harul şi misiunea pe care o am. Primele mele spectacole au fost ciudate. Primul meu spectacol se numea „Menestrelul la curţile dorului”, în ’69, şi cântam trei poeţi: Arghezi, Blaga, Barbu. Deja, pornisem cu o ştachetă fulminantă! Publicul a venit atunci disperat să vadă, pentru că nu-i venea să creadă că e posibil ca un om, singur, cu o chitară, ar putea să ţină un spectacol de două ore. Pe urmă mi-am dat seama cât de mare am făcut pasul şi m-am întors la folclor. Al doilea spectacol se chema „Şapte balade”. Cântam şapte cântece, şapte mituri esenţiale ale sufletului românesc – un spectacol de o oră şi patruzeci de minute. Astăzi nu mai e posibil aşa ceva. Astăzi, dacă aş face spectacolul ăla, jumătate din public ar pleca din sală. Nu mai au ritmul interior să asculte aşa ceva.

Vă mulţumesc mult pentru dialog.