Infernul nu este în ceilalţi, infernul e în noi

Realitate // „În cazul în care un teatru începe să ia culoarea partidului de care este finanţat, atunci e trist”

Un grup de tineri de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice şi-au prezentat spectacolul de masterat. Este vorba de piesa „Cu uşile închise” de J.P. Sartre, în distribuţia lui Ion Jitaru, Alexandru Săli, Polinei Cupcea și a Vioricăi Câșlaru. Viziunea regizorală a spectacolului îi aparţine lui Vlad Ciobanu, care este totodată profesorul şi îndrumătorul acestor talentaţi actori.

Stimate domnule Vlad Ciobanu, un regizor ar trebui să fie foarte motivat când pune în scenă un text dramatic. De ce aţi optat anume pentru piesa „Cu uşile închise” de Sartre?

Am fost puşi într-o situaţie să găsim o piesă pentru patru personaje: două fete și doi băieţi, ceea ce este destul de complicat. Am răsfoit mai multe texte urmărind să se potrivească şi distribuţiei pe care o aveam. Până la urmă, la insistenţa masteranzilor, am acceptat această propunere. Nu ştiu de ce le place această piesă. Eu n-am reuşit să mă îndrăgostesc de ea şi, în general, Sartre nu este unul din autorii mei favoriţi.

Care este actualitatea şi relevanţa acestui spectacol pentru R. Moldova?

În cazul acestei lucrări nu m-am gândit neapărat la public. Este o lucrare de cercetare. În primul rând, o facem pentru noi. Tema este una până la urmă veşnică. Eu sunt omul care consider că teatrul trebuie totuşi să se ocupe de probleme mari, de problemele veşnice, de problemele general-umane. Din păcate, în ultimul timp viaţa teatrală de la noi este aşa cum este. Se montează mai mult comedioare destul de străvezii în care umorul nu se ridică mai sus de buric. La facultate, totuşi, încercăm să ne apropiem de nişte texte mai serioase, cu atât mai mult când e vorba de masteranzi care vor să-şi aprofundeze cunoştinţele în artă.

De obicei, ne asociem fericirea cu ceilalţi, cu apropiaţii, cu oamenii dragi, personajele piesei însă ne conving că şi infernul tot de acolo ne vine – „infernul e în ceilalţi”...

Spectacolul nostru se va numi altfel – „Infernul e în noi”. Până la urmă, eu îmi permit să nu fiu de acord cu marele scriitor Sartre, considerând că fiecare din noi îşi alege calea sau spre infern, sau spre rai. Totul depinde de alegerea noastră. Totul e în mâinile noastre. Şi personajele piesei şi-au ales singure calea, n-au fost impuse de nimeni.

Aţi renunţat la salonul în stil Napoleon al III-lea şi optaţi pentru o sală de cinema cu proiectoare. Care e semnificaţia acestui spaţiu cinematografic?

Pornind de la ideea că fiecare îşi povesteşte filmul său, prin asociaţii, mi-a venit ideea acestui loc. Nu mi se pare foarte interesantă ideea salonului lui Napoleon. Este de niciun fel pentru noi. E mult mai potrivită această microsală de cinema unde sunt doar trei locuri şi patru proiectoare îndreptate spre protagonişti, aceştia aflându-se în lumina lor şi fiind nevoiţi, impuşi cumva prin acest loc geografic, să spună adevărul.

Aţi montat şi piese cu actori profesionişti, aceeaşi „Principesa Ivona” de la Teatrul „Eugene Ionesco”. Care e diferenţa în a monta o piesă cu actori profesionişti şi cu masteranzi?

Nu depinde de locul unde munceşti, depinde de oamenii cu care lucrezi. Şi la Teatrul „Eugene Ionesco” se adunase o echipă foarte bună, o parte din ei erau foştii mei studenţi, alţii – colegii mei, şi ne-am înţeles foarte bine. Cu studenţii sau cu masteranzii e o mică diferenţă. La facultate, studentul este obligat să facă ceea ce trebuie, ceea ce i se spune.

Urmărind spectacolele de licenţă, de masterat de la Academie, observăm în fiecare an generaţii de tineri talentaţi. Unde merg aceşti tineri după absolvire? Câţi dintre ei perseverează în meseria de actor?

În primul rând, acei care au norocul să-şi găsească un loc de muncă şi acei care sunt îndrăgostiţi de această meserie. Foarte des se întâmplă că foştii noştri studenţi vin la facultate cu rugămintea de a mai asista la ore, că la teatre este aşa cum este. Scopul nostru este aprofundarea în această meserie. Or, în teatre sunt alte scopuri. Câştigarea banilor sau supravieţuirea, acesta e scopul teatrelor. Asta este marea diferenţă. Mi-e milă de studenţii care se duc de aici, fiindcă nimeresc acolo şi nu fac nimic.

Cum se face că un regizor ca dvs. nu este ataşat de niciun teatru?

Orice cultură are trei scopuri formatoare: păstrarea tradiţiilor şi dezvoltarea lor, crearea operelor de artă şi creşterea noii generaţii. Noi, cei de la catedră, care suntem şi regizori, avem posibilitatea de a ne ocupa de toate cele trei scopuri, chiar dacă producţiile noastre le vede mai puţin public. În teatre, în cel mai bun caz, e vorba de unul sau de două scopuri. Mă întrebaţi de ce nu montez? Fiindcă nu întotdeauna planurile și scopurile teatrelor corespund cu aspirațiile mele artistice. La Teatrul „Eugene Ionesco” am montat din întâmplare.

Care este dimensiunea politică a teatrului?

Eu consider că un om de cultură nu poate fi apolitic. Acum, în special în Europa Centrală, dar nu numai, arta se deplasează din zona esteticului în zona eticului. Se produc anumite transformări care sunt normale şi fireşti, de vreme ce politicul a intrat atât de mult în viaţa noastră cotidiană. În mileniul III, în situaţia în care suntem noi în R. Moldova, cred că e un lux pentru un artist să declare că se retrage în turnul lui de fildeş ca să creeze. Implicarea oricărui om de cultură în viaţa socială, chiar şi în politică, este necesară. Oamenii de cultură ar trebui să fie şi lideri de opinie. Până la urmă, dacă teatrul se ocupă de arta sa, orice producţie ar face, fie cu tentă politică, fie socială, fără ca să joace cum îi cântă un partid, atunci e ok, atunci nu are importanţă de unde îi vin banii. În cazul în care un teatru începe să ia culoarea partidului de care este finanţat, atunci e trist.

Vă mulţumesc pentru dialog!