Gheorghe Erizanu: „Părinții nu citesc, respectiv nici copiii nu citesc”

CARTE // Ziariștii trebuie să își facă meseria, Uniunea Scriitorilor să dea premii reale, iar părinții să ofere educația lecturii în familie

Cu peste o mie și patru sute de titluri într-un tiraj de peste opt milioane de exemplare, Editura „Cartier” își sărbătorește cea de-a 20-a aniversare. Directorul editurii, Gheorghe Erizanu, ne povestește mai multe despre cărți, cititori și preferințele lor.

Domnule Erizanu, cum au fost pentru dumneavoastră aceste două decenii de „Cartier”?

Greu. Noi am început într-o perioadă când banii mari pe piața de carte au fost făcuți deja. În anii ’90 erau tiraje de o sută de mii de exemplare și cititorul înghițea absolut orice se numea „carte”. Este vorba de piața românească din acea perioadă. În ’95, am scos doar două cărți: „Frumoasa lumii” de Mihai Eminescu (carte pentru copii) și „Lunaticul nopții scitice” de Nicolae Popa în colecția „Rotonda”, colecție concepută pentru literatura contemporană.

Noi am venit când cititorul era deja suprasaturat de carte. Cartea pentru copii avea un tiraj de cinci mii de exemplare, ceea ce atunci era un tiraj foarte mic. Cartea lui Nicolae Popa am scos-o într-un tiraj de o mie de exemplare. În general, cartea de poezie nu prea se tipărea în acea perioadă. Toată lumea era aventurată în cărțile pe care publicul le solicita. În următorul an am scos 60 de titluri și, de atunci, 60-80 de titluri avem în fiecare an.

„Noaptea cărților deschise” a fost destul de aglomerată. Care titluri s-au vândut cel mai bine la acest eveniment?

În fiecare an este lume mai multă și mai multă, iar eu am tot respectul față de cumpărătorul „Cartier”, deoarece este un cumpărător cult, elevat, cunoaște cartea, știe a face o selecție. Chiar sunt mândru de cumpărătorul și cititorul „Cartier”.

La Librăria din Hol, cea mai vândută carte a fost „Dicționar al greșelilor de limbă” de Valentin Guțu, a doua - „Alfabetul cu povești” de Lică Sainciuc, iar a treia - „Singur în fața dragostei” de Aureliu Busuioc. La Librăria din Centru, tot „Alfabetul cu povești”, „Țesut viu 10x10” de Em. Galaicu-Păun și Dicționarul enciclopedic. Continuarea topului o veți găsi pe blogul meu.

Avem o colecție de cărți foarte diversă și foarte bună. În top îl regăsim și pe Eginald Schlattner, un scriitor român de limbă germană din Sibiu, care a fost o revelație a literaturii germane. Faptul că lumea din Chișinău știe despre acest scriitor este chiar îmbucurător.

Cum v-ați format dvs. publicul?

Prin cărțile pe care le scoatem. Cel care a cumpărat o carte a avut niște așteptări și au fost împlinite. Orice carte este realizată la nivel înalt, indiferent dacă este vorba despre o carte de literatură, istorie, carte enciclopedică sau carte pentru copii. Eu am avut o temere foarte mare față de cartea pentru copii. Noi am început cu acest tip de carte, dar la un moment a mers foarte greu. Eu nu sunt de acord cu ceea ce se face acum pe piața de carte, deoarece în loc să educăm gustul estetic al copilului, de fapt, îl ucidem.

Noi încercăm să venim cu altfel de carte. Am găsit formula grafică care cred că este adecvată. E vorba de „Cartier Codobelc”, colecție coordonată de Lică Sainciuc. Mergem pe nume importante în ceea ce ține de text și pe nume foarte importante în ceea ce ține de ilustrație. Această colecție este diferită față de cartea pentru copii care se tipărește astăzi în Republica Moldova.

De la cartea pentru copii, să trecem la cărțile pentru tineri. Ce credeți despre preferințele tinerilor și fenomenul celor „Cincizeci de umbre”?

Eu nu știu dacă „Cincizeci de umbre” se citește chiar atât pe cât se spune. Există cărți mult mai captivante pentru tineri. În acest caz, mai bine citești „Istoriile Katerinei Ka”, în care erotismul trece peste paginile cărții, sau îl citești pe Henry Miller. Dacă citești literatură erotică, mai bine citești clasicii decât „șlagărele” de sezon. „Cincizeci de umbre” este ca „lambada” sau ca „dragostea din tei”, o chestie de sezon. Faptul că lumea citește nu este o problemă. Dacă au timp și pentru cărți proaste, să citească.

Cât de importantă este promovarea cărților?

Este mai importantă promovarea la scară internațională, fiindcă piața de carte românească reacționează la promovarea internațională mult mai ușor. Ar putea fi o carte foarte bună, dar, dacă are o promovare doar națională, merge mult mai prost decât o carte ce vine din literatura americană, anglosaxonă, germană sau franceză, care are deja promovare dincolo și publicul o percepe ca sine qua non.

Dimitrie Cantemir spunea că poporul nostru este cam „leneșu la carte”. E un lucru valabil și astăzi?

Eu nu cred că moldovenii citesc mai puțin decât alte popoare. Ziariștii pun această întrebare, făcând trimitere la Cantemir, responsabilii de cultură își toacă banii cum cred ei că e mai bine și cititorul este lăsat între aceste două extreme: atitudinea persiflantă a lui Cantemir și nepăsarea responsabililor de cultură. Moldovenii nu citesc din cauză că ziariștii de cultură au dispărut din paginile cotidienelor. Nu există cronici literare. Nu există emisiuni literare. Nu există un sistem de valori obiectiv. Nu există premii reale care să ajute la stabilirea acestui sistem de valori. Părinții nu citesc, respectiv nici copiii nu citesc.

Aceasta însă nu este doar o problemă a moldovenilor. Are Hermann Hesse o proză scurtă despre o seară literară într-un orășel de provincie din Germania, unde a nimerit acasă la șeful Asociației Culturale din acel orășel și seara l-a întrebat unde e biblioteca. Acesta i-a arătat o masă pe care erau vreo trei cărți, dintre care două biblii prăfuite și un calendar de la o expoziție. Când s-au dus la întâlnire, organizatorii așteptau un clovn sau un cântăreț, nicidecum un scriitor.

Nu putem să trăim cu această trimitere la Cantemir. Pur și simplu, ziariștii trebuie să își facă meseria, atunci când sunt evenimente culturale să le stabilească într-un cadru valoric real. Uniunea Scriitorilor să dea premii reale. Părinții să ofere educația lecturii în familie.

Ce se poate face cu referire la distribuirea cărților în teritoriu?

Luminițele nu puteau rezista oricât de mult am fi vrut noi. Luminițele, ca entitate economică, nu reușeau să reziste pe piața actuală, deoarece cu mare greu rezistă librăriile în localități care au o sută de mii de locuitori. Într-o localitate cu cinci mii de locuitori, nicidecum nu rezistă o librărie. Luminițele din acea perioadă erau un element al ideologiei, era plata statului pentru partea ideologică a cărților. Astăzi trăim în altă realitate, sunt alte modalități, apar librăriile online. Cel care caută carte, o poate găsi și altfel.

Care sunt cărțile ce nu ar trebui, în opinia dvs., să lipsească din biblioteca fiecărui moldovean?

Depinde de bibliotecă. Poate avea două cărți și să fie o bibliotecă bună. Poate avea o sută de cărți erotice. Poate avea cărți religioase. Poate avea o bibliotecă eclectică în care să fie cărți bune și cărți proaste pe același raft. Există cărțile clasice, care ar fi bine să fie în biblioteca fiecăruia. Dacă vorbim de literatura română, atunci începem cu Letopisețele și încheiem cu cărțile lui Grigore Vieru, Marin Sorescu, Nichita Stănescu sau Gheorghe Crăciun. Dacă vorbim de literatura universală, începem cu „Epopeea lui Ghilgameș” și ajungem la Palahniuk. Depinde care sunt gusturile omului. Cartea este foarte democratică.

Vă mulțumim!