Drama bucovinenilor şi a basarabenilor fugiţi în Banat din calea urgiei staliniste: „Se şoptea cu groază: «Siberia!»“

La începutul anilor ‘40, mii de bucovineni şi basarabeni au fugit din calea sovieticilor şi s-au refugiat în zona Banatului. Au fost nevoiţi să folosească acte false pentru a ajunge în Banat, unde n-au fost agreaţi de către localnici.

Invaziile sovietice din anii 1940 şi 1944 i-a făcut pe românii din nordul Bucovinei, precum şi pe cei din Basarabia, să părăsească aceste regiuni şi să plece în capătul celălalt al României, în zona Banatului.

Deşi la început au fost primiţi bine, viaţa lor s-a transformat într-un adevărat calvar după ajungerea comuniştilor la putere. Pentru a scăpa din faţa invaziei staliniste, intelectualii din Bucovina şi Basarabia au fost trimişi în alte regiuni din ţară, Banatul devenind principalul loc de refugiu pentru românii din această zonă ce vroiau să scape de năvălirea sovieticilor.

„Dacă vorbim însă despre Durere, atunci să-i completăm imaginea cu o filă, aşa cum a fost trăită dincoace de Prut. Ni se spunea «refugiaţi».

Deşi Ţara ne-a primit şi ocrotit ca pe fiii săi, noi aveam un statut al nostru. Am fost repartizaţi într-un sat germanic din Banat. Nemţii, oameni cu gospodării cuprinse, ne întrebau nedumeriţi cum ne-am putut lepăda agoniseala şi am plecat în necunoscut. Oare am avut ceva acolo, acasă? (Peste 5-6 luni au învăţat şi ei lecţia asta crudă, când au plecat în Germania).

Multă lume ne privea cu suspiciune, cu prea puţină simpatie, oamenii nu pricepeau de cine şi de ce am fugit. Au înţeles treptat, după 23 august”, a declarat Natalia Rusu, conform istoricului Mircea Rusnac.

Înainte de 23 august 1944, conducătorii ţării au adoptat o politică de a muta fugarii din Bucovina şi Basarabia în satele în care comunitatea cea mai numeroasă era formată din etnici germani, intenţia fiind aceea de a schimba raportul etnic în favoarea românilor.

În luna iunie 1951, în jur de 8.500 de bucovineni şi basarabeni au fost deportaţi din apropierea frontierei cu Iugoslavia în Bărăgan, ei primind o nouă lovitură după ce au fost nevoiţi să-şi părăsească teritoriile pe care s-au născut, au copilărit şi au locuit. Motivul invocat de autorităţi este acela că s-ar fi folosit de acte false pentru a ajunge în Banat.

„În vara anului 1944 familia mea s-a refugiat în România. În anul 1947 am plecat în Banat şi ne-am stabilit în comuna Lovrin, judeţul Timiş. Am fost împroprietăriţi, totul decurgând normal, până în vara anului 1951, când a început calvarul vieţii noastre.

Atunci, în iunie 1951, aveam doar opt ani, când în miez de noapte ne-am trezit cu «oameni» înarmaţi, care în câteva ore ne-au îmbarcat ca pe vite, fără a avea dreptul să ne luăm bunuri de strictă necesitate, şi timp de două săptămâni am călătorit, sub pază, fără a şti încotro ne îndreptăm (se şoptea cu groază: Siberia!).

Când, în sfârşit, credeam că am ajuns la destinaţie, în gara Feteşti am fost din nou încărcaţi în camioane şi aruncaţi în plină câmpie a Bărăganului. Aici, la Lăteşti, a urmat o luptă crâncenă pentru supravieţuire, fără acoperiş, fără hrană şi apă (Borcea, braţul Dunării, era la circa 2 km), fără siguranţa zilei de mâine”, a povestit refugiatul Vasile Calestru, conform aceluiaşi istoric Mircea Rusnac.

La deportarea bucovinenilor şi a basarabenilor din Banat în Baragan au luat parte şi mai mulţi bănăţeni, mai ales cei de etnie germană, care nu i-au primit niciodată cu braţele deschisă pe „colonişti”, aşa cum îi denumeau pe aceştia.

Totuşi, în Banat au mai rămas mulţi bucovineni şi basarabeni, mai ales cei care s-au aşezat în apropierea frontierei iugoslave. În concluzie, bucovinenii şi basarabenii, ce au fugit de pe pământurile lor natale şi s-au refugiat în Banat de frica invaziei sovietice, nu au făcut decât să amâne chinurile prin care urmau să treacă, transmite adevarul.ro.