VIDEO, FOTO // Lacrimi și tristețe la monumentul „Trenul durerii”, în memoria victimelor celui de-al doilea val al deportărilor staliniste din anul 1949. Putin, somat să plătească DESPĂGUBIRI familiilor deportate în vagoane pentru ANIMALE

Noaptea dintre 5 spre 6 iulie 1949, atunci circa 36 000 de basarabeni au fost arestați și ridicați, fără a li se permite să ia cu ei strictul necesar, iar apoi urcați în vagoane pentru animale și duși în Siberia sau Kazahstan, rămâne o pată neagră în istoria poporului nostru. Regimul stalinist nu a cruțat pe nimeni, fie că era vorba de copii, femei, bătrâni sau invalizi.

Mulți basarabeni, indiferent de etnie, au fost împușcați atunci când au încercat să se salveze. Obligația generației tinere este să nu uite de aceste atrocități, au remarcat astăzi, în fața monumentului „Trenul durerii”, participanții la un miting în memoria victimelor celui de-al doilea val al deportărilor staliniste din anul 1949. Printre participanți s-au numărat spicherul Igor Grosu, premierul Natalia Gavrilița, dar și zeci de victime ale deportărilor sovietice.

„M-am adresat lui Putin, lui Medvedev, Dumei de Stat”

Președinta de onoare a Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din R. Moldova, Valentina Sturza, a remarcat că an de an rămân tot mai puțini oameni care au simțit pe pielea lor ce înseamnă bătaia de joc pusă la cale de sovietici în Basarabia.

„Astăzi la evidența asociației noastre sunt circa 6 800 de persoane, cu 700 mai puține decât anul trecut. Rămânem tot mai puțini. În cele trei valuri de deportări au fost ridicate cu forța 64 361 de persoane, din cele peste 100 de mii înscrise pe listele „kgb”-iste. Pe nimeni nu au cruțat, nici bătrâni, nici copii, nici pe invalizi. Toți erau încărcați în vagoane în care au fost transportate mai devreme animale. Pe drum primeam pește sărat, iar apa o luam de pompa unde se alimentau locomotivele. Aceasta mirosea puternic a motorină. Dar nimeni nu știe numărul exact al celor împușcați în beciurile „kgb”-iste. În vremea ocupației Basarabiei, foarte multe persoane au fost împușcate și aruncate într-o groapă cu var, care se găsește în Valea Morilor”, a spus Valentina Sturza.

Femeia își amintește că familia ei a fost deportată de două ori, iar atunci când s-a întors în Moldova a trebuit s-o ia de la zero.

„Prima dată, familia mea a fost deportată în 1941 și a doua oară - în 1949. În 1949 am fost cu toții arestați. În 1956 ne-au „eliberat” și fără niciun fel de drept ne-am întors pe pământurile noastre. Dar nu avem unde ne întoarce. Casele erau ocupate, nu puteam avea un loc de muncă. Toate casele erau ocupate de veneticii din Rusia. În calitate de președintă a Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din R. Moldova, m-am adresat lui Vladimir Putin, lui Dmitri Medvedev, Dumei de Stat a Rusiei ca să ne plătească prejudiciu moral pentru anii în care am fost în detenție, dar nu s-a rezolvat. Nu ne-au fost întoarse nici averile luate ilegal”, a punctat Valentina Sturza.

„Multe familii au fost atinse de această dramă”

„Astăzi, 6 iulie, se împlinesc 73 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste. Această operațiune a fost o crimă dintr-un întreg lanț de fărădelegi și acțiuni de genocid ale regimului sovietic. Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost împușcați. Peste 35 de mii de oameni au fost ridicați din casele lor, arestați, fără a li se permite să ia rezerve cu ei și urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși la un alt capăt de lume. Unii dintre ei nici nu au reușit să ajungă în exil, murind pe drum de frig, foame și boli, în vagoane pentru vite. Multe familii din republica noastră au fost atinse de această dramă. Drepturile oamenilor au fost călcate în picioare, indiferent de etnie și limba pe care o vorbeau, fiind instaurate frica și controlul total asupra societății”, a remarcat Igor Grosu.

La peste 70 de ani distanță, datoria noastră e să-i ajutăm pe supraviețuitorii deportărilor și, mai ales, să nu uităm ororile acelor vremi, a precizat oficialul: „Noi nu trebuie să uităm de aceste orori din trecut, noi nu trebuie să uităm acești oameni. Memoria vie este singura garanție că asemenea crime nu se vor mai repeta”.

Scuarul Gării din Chișinău ar putea fi redenumit în Scuarul Deportaților

Președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din R. Moldova, Alexandru Postică, a menționat că este frustrant că nici după 30 de ani de independență deportații, dar și membrii familiile lor nu au fost reabilitați, nu și-au primit averile luate ilegal.

„Sunt foarte multe carențe în legislația care presupune reabilitarea victimelor represiunilor politice. Ce e de făcut acum? Eu aș propune o abordare mai puțin costisitoare, care poate fi realizată foarte rapid. Propunem trei piloni – cercetare, educație și memorie. Apreciem că Agenția Națională a Arhivelor a publicat aceste liste ale deportaților, dar asta nu e suficient. Vorbim de o serie de documente care se regăsesc în arhivele Serviciului de Informații și Securitate, la Procuratura Generală, la Ministerul de Interne. Acestea trebuie deschise publicului, pentru că nicio informație despre represiuni nu poate fi secretizată. Dacă e să vorbim despre educație, atunci victimele deportărilor nu au beneficiat de o atenție corespunzătoare din perspectiva comemorării. Cum este educată tânăra generație, care nu știe ce sunt deportărilor? Dacă vorbim de memorie, atunci ar trebui să pornim cu un Muzeu Național al Represiunilor. Consider că acești pași pot fi întreprinși în perioada apropiată. Chiar aș pleda ca acest scuar în care ne aflăm să fie redenumit în Scuarul Deportaților sau al victimelor represiunilor politice”, a propus Postică.

„Această palmă de pământ a fost zguduită de o tragedie inimaginabilă”

Prim-ministra Natalia Gavrilița a declarat că rănile deportărilor de acum 73 ani rămân și acum deschise.

„Această palmă de pământ a fost zguduită acum 73 de ani de o tragedie inimaginabilă. În noaptea dintre 5 spre 6 iulie 1949, în doar câteva ore, sovieticii au urcat în vagoane circa 36 000 de oamenii și i-au dus în mlaștinile Siberiei și pustiurile din Kazahstan. A durat ani de zile ca să revină în patrie și să-și refacă viața. Mulți nu au mai ajuns, deoarece au fost torturați și uciși pe drum. Vorbim despre cei mai buni gospodari, de femei, de copii, bătrâni, vorbim despre niște oameni absolut nevinovați ale căror destine au fost distruse.

Astăzi, alături de victimele și urmașii deportaților, îi comemorăm pe cei care au îndurat chinuri și umilințe, apărându-și demnitatea, familia și viața. Nimic nu poate vindeca rănile și nu ar compensa sacrificiul făcut, dar azi putem să le păstrăm vie amintirea. Istoria ne-a oferit multe lecții de-a lungul timpului, dar poate cea mai importantă e că nicio tortură nu ne poate distruge onoarea. Niciun străin nu ne va pângări neamul. Nicio Siberie nu va reuși să înghețe și să diminueze dragostea de țară. Acea zi a rămas înrădăcinată în memoria colectivă ca fiind cea mai dramatică și dureroasă pagină din istoria poporului nostru. Azi avem misiunea de a vorbi generației tinere despre toate dramele și victoriile obținute de-a lungul existenței republicii noastre, astfel să fie capabili să împletească trecutul cu prezentul și cu viitorul”, a concis Gavrilița.

„Au devenit niște fugari, deoarece proprietățile lor au fost furate”

Agenția Națională a Arhivelor din subordinea Ministerului Justiției a plasat zilele acestea listele pe eșaloane și vagoane pentru circa 99% dintre cei deportați în 1949 în regiuni precum Tiumen, Kurgan, Irkutsk, Habarovsk și altele. În acest context, directorul instituției, Igor Cașu, a spus că sovieticii nu au vizat doar grupul etnic majoritar român, dar și minoritățile, mai ales cele din orașe.

„Între 6-9 iulie 1949, a avut loc cea mai cuprinzătoare deportare în masă a populației din Basarabia. Aceste deportări au avut cele mai profunde consecințe în plan imediat, dar și de durată. Au fost vizați cei mai harnici țărani, persoane înstărite, meseriași, negustori. Deportările au cuprins nu doar grupul etnic majoritar român, dar și minorități, mai ales cele din orașe. Scopul deportărilor a fost crearea colhozurilor, a unei noi forme de servitute, celei de-a doua șerbii. Consecințele deportărilor au fost de durată. La începutul anilor 60, în Moldova au revenit aproape 80 la sută din cei deportați. Acești oameni nu au putut niciodată să revină, în majoritatea cazurilor, în localitățile lor de baștină. Au devenit niște fugari, deoarece proprietățile lor au fost furate. Aceste consecințe le simțim și astăzi. Aceste elite decimate au impact asupra societății noastre. Agenția Națională a Arhivelor a publicat listele pe trenuri și vagoane, în proporție de 99%. E vorba de 35 144 de persoane din totalul de 35 800 de persoane. Avem listele complete și e important ca la nivel de localități fiecare să-și găsească rudele, vecinii, buneii. Optez pentru edificarea muzeelor la nivelul fiecărei localități, în formă de vagon. În acest muzeu ar urma să se regăsească fotografii, documente. Putem colecta mai multe informații despre persoana care a fost deportată. Fără memorie nu putem avea viitor”, a conchis Cașu.