Descurajarea – cauza tututor comportamentelor neadecvate ale copiilor

sursa: psychologies.ro

Fișa postului de părinte este complexă, pare inepuizabilă și presupune efort, răbdare, exercițiu, învățare, perfecționare continuă și multă iubire! A descuraja pe cineva să viseze sau să facă ceea ce își dorește (nu vorbim de acțiuni, lucruri distructive, malefice) are nenumărate efecte nedorite.

Copilul obraznic este de fapt un copil descurajat care are idei distorsionate despre cum să-și atingă scopul principal: acela de a aparține.

Ideile distorsionate conduc la comportamente deviante. De aceea, e recomandabil să oferiți copilului preocupări cu semnificație.

În numele experienței, mulți părinți și educatori fac lucruri pe care copiii le pot face singuri. Copiii simt că aparțin atunci când știu că pot contribui „la ceva” în mod real.

Primii ani de viață sunt extremi de importanți pentru stimularea copilului astfel încât să capete încredere în el însuși. Sunt diferite etape în care puiul de om trebuie lăsat (dar supravegheat) să se descurce singur: în acțiunea îmbrăcat/dezbrăcat, în legatul șireturilor, pregătirea ghiozdanului pentru grădiniță etc.

Esențial este ca părinții să-și încurajeze odraslele în ceea ce acestea se străduiesc să facă, mai ales dacă observă un anume efort în dobândirea îndemânării și apoi să-i felicite pentru reușită!

Cel mai periculos este când un părinte sau o persoană apropiată și investită de copil cu admirație și încredere și autoritate, îi transmite acestuia mesaje toxice, negative, ostile…

Respectiv anumite „certitudini de viață”, viziunile lui/ei în ceea ce privește viitorul micuțului, justificând asta prin vasta experiență trăită.

De multe ori, părinții își văd băiatul sau fetița ca pe o plantă vulnerabilă care nu trebuie deranjată. Ca pe o creatură dezarmată, dezorientată complet, pierdută în spațiu fără ajutorul lor matur.

Astfel încât se poartă față de copil cu o grija și anxietate exagerate, pe care le-o transmit inconștient. Protejați aparent de orice risc sau pericol, copiii nu sunt lăsați să facă ceva singuri și fac adulții totul în locul lor.

Asta reprezintă sursa principală de răsfăț. În consecință, voința, dorința și inițiativa celor mici se atrofiază, amorțesc, si ei vor avea senzatia ca sunt incapabili sa reuseasca, sa finalizeze ceva fara sprijin.

Potrivit psychologies.ro, dacă se întâmplă să acționeze totuși singur, copilul poate avea trăiri anxioase și sentimente de vinovăție. Și dacă are un eșec, anxietatea i se întărește și îi va sabota orice altă inițiativă. Rămâne deci dependent de o autoritate de la care va aștepta să decidă pentru el, în locul lui. Se va obișnui cu asta, cu stilul de viață și cu avantajele „victimei”.

Putem descuraja un copil așteptând de la el prea mult sau nimic, folosind „tactici” complet neadecvate

Exemple de mesaje care nu trebuie spuse:

-de nimic nu ești în stare…

-pe ce pui mâna strici…

-n-o să se aleagă nimic din tine…

-vrei să ajungi un nimic ca X?…

-uite ce prostie ai făcut! și dacă nu ți-aș fi spus de 1000 de ori, vezi ce iese dacă faci totul de capul tău?!…

-uite ca Y a luat 10 la teza de matematică, tu ce ai de nu poți? că doar ai tot ce-ți trebuie, tot ce-ți este necesar…ce, tu ești mai prost ca el/ea?

-fă și tu ceva practic că o să ajungi sarac/ă, nu mai visa la pasiunile tale din care nu o să se aleagă nimic!

Mesajele de acest gen sunt foarte dăunătoare pentru minte-suflet și pentru acțiunile plănuite. Corpul suferă somatizând, după cum îi sunt sensibilitățile, predispozițiile…

Dincolo de faptul că dezvăluie sentimente, frustrări, proiecții ale părinților, educatorilor, aceste mesaje distrug omului în devenire vitalitatea, entuziasmul și încrederea în sine.

Reduc până la anulare curajul, curiozitatea, pofta de a face, de a acționa, de a se mișca, modifică cogniții, formează convingeri greșite...

În plus, copiii își vor asuma etichetele puse de părinți, frați, bunici, educatori etc. și rezultatul este că nu vor acționa aproape deloc sau o vor face cu o încărcătură anxioasă foarte puternică. Vor începe ceva, dar vor renunța ușor, se vor retrage social până la izolare.

Încurajarea scoate din noi tot ce e mai bun

Este un proces destul de dificil să determini un copil descurajat să-și recapete încrederea. Părinții trebuie să fie cei care îl susțin în acest „obiectiv”.

Este absolut necesară răbdarea acestora, nu se produc minuni peste noapte. Orice progres, orice pas cât de mic, dar benefic al copilului trebuie marcat și apreciat. Celebrați fiecare pas care merge spre îmbunătățire în loc să vă focusați pe greșeli.

Orice este mai bun decat nimic

Poate că dintr-un copil foarte descurajat nu poți să-l faci să devină premiantul clasei, dar sigur îl poți ajuta, din poziția părintelui, eventual cu ajutor de specialitate, să-și (re)capete siguranța de sine. Și să știe că e „numărul 1” în inima ta!

Încrederea se face pe bază de echivalență – ambele părți se iau în serios, nu se pun condiții, nu se fac comparații cu alte personae, se încurajează punctele forte, pozitive ale copilului. Încurajarea se referă la fapte și este o constatare făcută pe moment!

Încurajarea crește stima de sine și dezvoltă sentimentul de comuniune socială. Iată câteva exemple de încurajare/valorizare pentru părinți, bunici, frați, educatori:

- Sora ta se descurcă foarte bine la fizică, desigur și tu ai putea face același lucru

- Știu că vei reuși, trebuie doar să te străduiești mai mult

- Voi doi sunteți singurii care puteți rezolva neînțelegerea voastră. Cred că veți reuși s-o faceți…

- Ai desenat foarte frumos, ai putea să și colorezi desenul?

- E foarte frumos din partea ta că vrei să mă ajuți, dar de data asta vreau să o fac singur

Un mod foarte bun de a ajuta copilul să se simtă încurajat este să petreceți un timp special „fiind împreuna”. Mulți părinți și profesori au observat schimbări majore în comportamentul copilului „problema”, după ce au petrecut 10 minute împărtășind pur și simplu ceea ce amândurora le place să facă pentru a se distra, pentru a se relaxa…

Seara, înainte de culcare, în timp ce înveliți copilul cu plăpumioara, rugați-l să împartă cu voi momentele de tristețe și de bucurie din timpul zilei. Apoi faceți același lucru.

Găsiți timp pentru ședințe de familie în care să rezolvați problemele ivite dând dovadă de respect mutual și cooperare.

Aceasta este cheia pentru a crea o atmosferă de iubire și respect, în timp ce ajutați copilul să dezvolte auto-disciplina, responsabilitate, cooperare și abilitățile de rezolvare a problemelor.

Decideți împreună, adulți și copii, ce trebuie făcut. Educatorii îi pot invita să gândească o listă de reguli, sarcini, țeluri pentru casă și să listeze sub numele „noi decidem”. Copiii au încredere, motivație și entuziasm atunci când sunt incluși în luarea deciziilor.

Eliminați ideea cum că, în scopul de a-l face pe copil să facă ceva bine și corect, mai întâi trebuie să-l faceți să se simtă rau. Voi faceți lucrurile mai bine când sunteți umiliți?

Învățati copiii că greșelile sunt omenești, o ocazie de a învăța! Apelați la cei „3 R” de recuperare după ce ați făcut o greșeală: a) recunoașterea greșelii; b) reconcilierea – fiți dispuși să spuneți: „imi pare rău, nu-mi place cum am făcut față acestei situații”; c) rezolvarea: focusați-vă pe soluții și nu pe acuze sau critici!

Fiți siguri că mesajele voastre de iubire și de respect ajung la copii. Începeți cu : „te iubesc, țin mult la tine, sunt preocupat(ă) de această situație. Vrei să ne gândim împreună la găsirea unei soluții, a unor căi de rezolvare a situației neplăcute?”