„Dacă bărbatul s-ar schimba...” sau despre viaţa EMOȚIONALĂ a femeii

Sursa: ziare.com

Sunt mai uşoare viaţa şi maturizarea emoţională ale femeii decât ale bărbatului? Nu cred. Deşi educaţia şi biologia femeii ar favoriza contactul ei cu lumea emoţiilor. Şi, da, contactul cu emoţiile sau trăirile este diferit comparativ cu unii bărbaţi, însă, asta nu scuteşte femeia de suferinţe în dragoste şi relaţii.

Gândindu-mă la femeie şi călătoria ei către ea însăşi, mi-am reamintit de Marion (Gena Rowlands) personajul principal din filmul „Cealaltă femeie” de Woody Allen. Este povestea unei femei cu o căsnicie aparent fericită, cu un soţ, credea ea, devotat, o femeie de „succes”, cu familie şi „prieteni” loiali, a cărei întâlnire întâmplătoare cu o altă femeie, jucată de Mia Farrow, îi dezvăluie golul emoţional şi lipsa de autenticitate în care îşi trăia viaţa.

Este un film care te ajută să reflectezi, prin povestea lui Marion, la propria viaţă şi relaţiile tale.

Ne regăsim când avem curajul de a ne privi, cu toată greutatea şi urâtul pe care îl vedem. Ruşinea este o neputinţă şi incapacitate. Să stai cu durerea şi emoţia înseamnă curaj. Să fii prezentă pentru tine în viaţa ta. Cum a făcut Marion, însă pentru început s-a uitat la ea prin povestea altei femei, trăirile şi tristeţile acesteia au readus-o către ea însăşi.

Cel mai des aud femei care se plâng că nu se simt iubite, că nu primesc dragostea şi afecţiunea după care tânjesc de la bărbat, că el este imatur, iresponsabil, rece şi egoist. Există femei care speră ca bărbatul să se schimbe, să fie mai iubitor şi afectuos.

Şi, da, sunt încă mulţi bărbaţi ne-autonomi, incapabili de iubire, în căutare de validări, cu un puternic sentiment de îndreptăţire şi frică de intimitate şi de femei şi trăirile lor, cu o greutate în a-şi asuma relaţia ca bărbat şi femeie. Bărbaţi cărora le este mai uşor, firesc, să dea vina pe femeie pentru incapacitatea lor emoţională de a susţine o relaţie intimă.

Însă neputinţele lui, ale bărbatului, spun ceva despre neputinţele femeii. Durerile din relaţie le hrănim amândoi. Aproape întotdeauna. Ai de ales: să te uiţi la el, să te plângi, să-l respingi, să-l abandonezi şi să ignori propriile tale neputinţe ca femeie sau să te uiţi la tine şi, cu compasiune şi dragoste, să te regăseşti. Aşa vei crea spaţiul ca relaţia de cuplu să redevină acel spaţiu sacru al siguranţei, bunăstării şi libertăţii. O relaţie de cuplu bună înseamnă doi adulţi sănătoşi emoţional.

Pentru multe femei, crescute şi familiarizare cu abuzul, nesiguranţa, frica şi durerea în relaţii, cu lipsa de atenţie, afecţiune sau de graniţe personale, empatie şi responsabilitate, fără experienţa autonomiei, a disconfortului, bucuriei şi plăcerii, regăsirea ca femeie este un proces de lungă durată şi dificil.

Se vede asta în relaţia ei cu bărbatul, cu celelalte femei sau relaţia ei cu erotismul şi sexualitatea. Relaţia cu mama ne afectează profund pe noi ca femei, unele femei fiind rănite de o mamă distantă emoţional, rece sau impredictibilă, critică sau o mamă vulnerabilă pe care tu ca şi copil ai fost nevoită să o protejezi, să o scuzi, justifici, o mamă care avea nevoie mai multă de tine şi care nu îţi putea oferi emoţional protecţie. Şi ai învăţat să ascunzi durerea, să fugi de ea, să o vezi la cel din faţa ta şi mai puţin la tine.

Sau o mamă care din neputinţă de a avea o relaţie bună cu bărbatul şi cu ea s-a refugiat în relaţia ta cu tine, te-a copleşit cu grija şi propriile ei temeri şi nesiguranţe şi nu ţi-a dat spaţiu să creşti, să evoluezi, să ai propria ta identitate.

Sau relaţia cu o mamă egocentrică, narcisică, uşor de rănit, alături de care ai învăţat să te simţi vinovată şi responsabilă pentru ceilalţi, să te subjugi sau să devii perfecţionistă ca să eviţi pedepsele şi respingerea.

Sunt femei care au învăţat că sunt „speciale” şi li se cuvine atenţia şi disponibilitatea celuilalt, fiind incapabile de reciprocitate în relaţii şi fără să-şi asume că rănesc prin propriul lor egoism.

Poate cel mai dureros în relaţia mamă-fiică este învăţarea abandonului, trăit în forme diferite. Sunt femei care renunţă la ele, pentru că este singurul mod în care ştiu să trăiască şi care abandonează atât de profund încât sunt incapabile să vadă efortul şi să simtă devotamentul, dragostea bărbatului lor.

Primul pas şi, cred eu, cel mai dificil este să te priveşti tu pe tine ca femeie, fără să fugi în acuzaţii, îndreptăţire, furie, perfecţionism, „victimizare”, respingere sau roluri care te ţin departe de tine ca femeie.

Care este drumul femeii către o viaţă împlinită, trăită autentic, în relaţii reale şi oneste, relaţii de încredere în siguranţă, cu soţul sau iubitul, copiii, prietenii sau colegii?

Cum să iasă femeia din relaţii abuzive, toxice sau relaţii fuzionale, simbiotice cu bărbatul? Fără sentimentul „îndreptăţirii”, fără să se abandoneze pe ea şi bărbat sau renunţând la perfecţionism, femeia pentru care aproape nici un bărbat nu este suficient de bun.

Există şi femei care acceptă şi tolerează infidelitatea, emoţională şi/sau sexuală a unui partener care caută validări, atenţie, încă incapabil să iubească matur. Şi atunci intră în rolul de „mamă”, care are grijă de el, însă, ce uită femeia este că bărbatul nu se va îndrăgosti şi nu va curta o „mamă”. Cel mai probabil, dacă amândoi nu se maturizează, o va abandona.

O femeie care din teama ei de abandon şi subjugare îi găseşte scuze, îi justifică lipsa lui de prezenţă şi grijă. Ca să „nu îl supere” sau să evite conflictele, confruntările, îi acceptă aşa zisa „independenţă”. Încă nu îl vede ca un băiat în propriul lui drum spre maturizare şi ea încă o femeie care ştie doar să fie în slujba bărbatului, nu în slujba propriilor ei nevoi. O femeie care dă şi face multe pentru bărbat în speranţa că el va observa şi o va iubi. Încă o femeie care nu a învăţat că merită să fie iubita fără să dovedească asta şi să aibă încredere în ce simte ea.

Sau femeia „perfectă”, care pare emoţională şi vulnerabilă, dar care respinge bărbatul, îl controlează, din propriile ei nesiguranţe, nemulţumită mai mereu de ce face sau ce îi oferă sau care îl „construieşte” pentru golul ei, să fie de „succes”, ca ea să primească validarea după care tânjeşte. Ignoră efortul lui şi tânjeşte după un „bărbat” care să o domine şi să o controleze.

O să spuneţi poate că vorbesc despre un ideal, o fantezie sau perfecţiune. Sau că pun „presiune” asupra femeii.

Din nou tot femeia... Însă victimizarea este o formă de dependenţă şi neputinţă. Nu suntem victime, avem puterea de a avea o viaţă fericită. Vorbesc despre o femeie autentică, reală, care este confortabilă cu propria ei vulnerabilitate, dar şi cu forţa şi puterea ei. O femeie care primeşte bărbatul în viaţa ei din prea plinul ei, nu dintr-un gol, singurătate sau teamă.

Cum şi-ar putea face femeia căsnicia fericită? Fiind mai atentă la ea, onestă, cu compasiune şi asumare. Fără să se mai abandoneze pe ea, să fie disponibilă pentru ea şi fără să se respingă şi să respingă bărbatul.

Domnica Petrovai, psiholog clinician pr., psihoterapeut cognitiv-comportamental, specializat în psihologia copilului, cuplului şi familiei

Sursa: ziare.com